O altă conferință Radio1, a lui Pan. Vizirescu este „Dorul și vitejia în poezia populară”. Originea poeziei populare, în viziunea lui Vizirescu, rezidă din „elanurile vieții”, din emoțiile clipelor trăite, din bucuriile și tristețile mari ale omului, ca individualitate, sau ale unui popor al dorului, precum este poporul român. Poezia noastră populară, care abundă de acest cuvânt-concept „dor”, este sufletul viu al unui neam, creația, harul și vitejia acestuia. Specialiștii români în folclor, cei din epoca gândirismului lui Crainic și Pan, au scos la iveală comori de artă populară, care oglindesc firea și psihologia poporului român.2
Vizirescu vorbește la microfon despre cercetările și „analizele minuțioase” în acest domeniu al poeziei populare, cercetări care pot defini nota caracteristică a sensibilității unui popor, peisajul moral și sentimental al acestuia, în anumite împrejurări.
Producțiile literare populare, susține Pan Vizirescu, sunt surse importante pentru istorie, pentru identificarea simțământului românesc, cel care a dat lumii un cuvânt unic: „dor”. Cuvântul „dor”, scria și spunea romanațeanul Pan. M. Vizirescu, în acei ani care anunțau intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, că arată rafinamentul și distincția sufletului românesc, însă este cam departe de semnificația pe care i-au dat-o filologii noștri, anume că ar veni de la latinescul „dolus”, care, în limba străbunilor noștri, înseamnă „înșelăciune”, sens care a căpătat conotații unei „vorbe aprinzătoare de mari și turburătoare stări sufletești”. Este cuvântul fundamental al liricii noastre populare românești, iar în el se „concentrează toată frământarea și neliniștea sufletului autohton”. Vocabula „dor” înmagazinează în sinele său o arie largă de sensuri, „o imensă claviatură” pe care sunt așezate melancolii, neliniști, nostalgii care leagănă gândurile, reacție a depărtării de cei dragi, presimțiri care întunecă sufletul, contradicții și defecte ale unei simțiri românești și umane, în general, ale sufletului. Tote aceste stări le găsești în poezia populară românească. Vizirescu amintește aici de Ovid Densușianu, cărturarul care a avut corespondență cu fratele său Smarand, căruia i-a dat aripi să intre în literatura mare din acele vremuri, Densușianu cu studiile sale despre lirica păstorească, despre dor și poezia neliniștii și a suferinței, „despre înflorirea așteptărilor, reacțiunea depărtărilor”, despre multiplele fețe ale dorului și sufletului românesc.3
Singurătatea care genera însingurarea păstorului plecat cu oile, în trebuințele vieții, însoțit de murmurul vântului, cu aleanul pentru cei dragi, cu tristețile sufletului, cu dorul de vatră, de obiceiurile pe care le împlinea alături de familie, cu „nenorocul care l-a smuls” de lângă ai săi, frați, părinți, surori, cu „dorul mândrei”, cu nostalgiile juneții: „Prin cărarea mândrii mele, / Semănat-am viorele; Semănat-am busuioc, / Răsărit-a dor și foc…” Dorul primăverii, dorul muntelui, dorul codrului, dorul unui colț de natură, iată alte variante de dor, care au, totuși, un leac. Iar Pan Vizirescu, țăranul cu sânge albastru, recomandă „iarba de uitare”, așa cum, în conștiința populară, există „iarba fiarelor”, „iarba grasă”, „iarba mâței” etc.4
Cântecele populare nu vin așa, din senin, ci „numai din vrutul cuiva”, susține Pan. M. Vizirescu. Ele au la bază aleanul țăranului român, nu sunt doar niște plăsmuiri imaginare, ci vin „din străfunduri de viață”, sunt țâșniri de viață, ca niște arteziene ale spiritului, ale unui mediu specific de viață. Sunt reamintite studiile lui Densușianu asupra dorului și cântecului popular românesc, „cu atâtea variate aspecte și direcții” legate de tristețe, nostalgie și stări elegiace, toate acestea formând baza plăsmuirilor poetice populare… Credința, Nădejdea și Dragostea românilor este exprimată și în acte de vitejie, de eroism, de biruință, de brațul puternic împotriva vrăjmașului, pentru apărarea brazdei și a căminului. La acest capitol, Pan. M. Vizirescu îl amintește pe Alecu Russo, cel adăpat la izvoarele poeziei pământului românesc, când românul era cu o mână pe plug și cu alta pe paloș, ca să se apere de „tătarul care sta la pândă în marginea țării”. Și chiar ți-l imaginezi pe Gruia Grozăvan, românul, zicând: „Alei, tu ghirai bătrân, / Lasă cel hanger la sân, / Că eu sunt pui de român, / Și nu-mi pasă de păgân.” Sau pe Toma Alimoș. Care-i vorbește calului: „Așterne-te drumului, / Ca și iarba câmpului, La suflarea vântului”. Faptele cântate de păstorii noștri în aceste balade populare se găsesc consemnate și în cronici, așa cum exemplifică Vizirescu, citându-l pe Russo.5
Pan Vizirescu aduce argumente imbatabile pentru ideea că baladele noastre populare sunt în concordanță cu istoria, amintind aici o serie de viteji, „cu însușiri alese”, care au luptat împotriva cotropitorilor, a hoardelor varvare și care au rămas, până azi, în conștiința românilor: Grue Grogovanul sau Novac, Dolca, Șolga, Mihu Copilul, Toma Alimoș, Doncilă, Chira Chiralina etc. Este exemplificat aici Mihu Copilul, care, „cântând, codri dezmierdând”, avea timp, forță și curaj să-i țină pe inamici la distanță sau chiar să-i înfrângă, în luptă dreaptă. Așadar, când calul său l-a anunțat (calul era precum oaia năzdrăvană din Miorița) că un tâlhar, Ionaș Ungurean, vrea să-i țină calea, Mihu Copilu nu se sinchisește: „Dușmanu-i fălos, / Nu-i primejdios, / Gura lui e Mare, / Dar nu mușcă tare”. După ce stau cavalerește amândoi la masă, încep lupta crâncenă, din care Mihu iese victorios, refuzându-i cu demnitate pe cei din gașca pierzătorului să-i primească în ceata lui.6
Dumitru Sîrghie
(Fragment din lucrarea „Pan. M. Vizirescu – Opera unui destin tragic”)
1. Pan. M. Vizirescu, „Dorul și vitejia în poezia populară”, 20 febr., ora 19,55, 1940. Arhiva S.R.R., dosar nr. 1 / 1940, 6 file dactilo, cu iscălitura de identificare a autorului. Radio Adevărul, anul XIII, nr. 597, p.10. În revistă, data difuzării este 29 februarie.
2. „Tot ceea ce poate aduce o preciziune nouă în cunoașterea unei națiuni înseamnă să marchezi acel popor ca individualitate bine structurată și bine definită”.
3. „Suflă vântul de pe munți, / Vine-mi dor de la părinți; / Suflă vântul de pe brazi, / Vine-mi dorul de la frați; / Suflă vântul de pe flori, / Vine-mi vânt de la surori; / Suflă vântul, iarba crește, / Dorul mândrei mă topește.”
4. „Sus la munte e o cruce, / Tocmai sub munte, o floare, / O floare, o minune, / Este iarba de uitare…”
5. „Hanul tătarilor trimetea jalbă către Domnii Moldovei, cu rugămintea ca să poruncească Grozăvenilor de pe atunci, de a nu le mai opri calea, când se întorceau cu pradă din țara Leșească”.
6. „Voi, mișeilor, / Haraminilor / Codrul mi-l lăsați, / Jugul apucați, / Că nu sunteți voi, / Nu sunteți cu noi, / Oameni de mândrie / Buni de vitejie, / Ci oameni de gloată, / Buni de sapă lată.”
