Despre Ion Andreiță nu vorbesc doar cărțile sale, ci și oamenii care l-au cunoscut, l-au prețuit și i-au recunoscut valoarea. Între aceștia se numără personalități de prim rang ale jurnalismului și culturii române, ale căror mărturii conturează portretul unui om care și-a făcut din cuvânt un crez, iar din adevăr – o profesiune de credință.
Fiu al Perieților, sat cu rădăcini adânci în istoria Oltului, Ion Andreiță își poartă obârșia cu discreție și demnitate, dovedind că marile caractere nu se nasc în privilegii, ci în școala aspră a muncii, a credinței și a respectului pentru valorile neamului. Iubitor de țară și de neam, intelectual format la școala Cuvântului și a Limbii Române curate, el reprezintă una dintre acele conștiințe care se ridică din brazdă fără a-și pierde vreodată mireasma pământului natal.
Destinul său este acela al cărturarului pornit din lumea satului, care își poartă obârșia ca pe o stemă nevăzută și slujește, cu aceeași demnitate și rigoare, jurnalismul românesc și literatura.
Nu întâmplător îi place să se numească, cu o modestie ce ascunde o rară noblețe sufletească, „pălmaș cu condeiul”. Este definiția unui om care știe că adevărata valoare nu se dobândește prin privilegii, ci prin trudă, iar scrisul rămâne, înainte de toate, muncă și responsabilitate. Ion Andreiță este un țăran de viță nobilă – nu prin rang sau genealogie, ci prin noblețea caracterului, prin verticalitatea convingerilor și prin neclintita legătură cu pământul din care își trage seva. Satul îi modelează sufletul, îi așază în ființă măsura, credința și răbdarea, iar el poartă aceste virtuți pretutindeni unde viața și profesia îl cheamă.
Poate tocmai de aceea, într-un interviu acordat în decembrie 2015 ziarului Linia Întâi, mărturisește cu emoție și cu durerea celui care vede cum se destramă o lume pe care o iubește:
„Nu prea mi-e clar ce se întâmplă cu țăranii României. Mai exact, ce se va întâmpla. Căci ce s-a petrecut și se petrece cu ei se cam știe, se cam vede. Ei au început să moară încă de pe vremea Moromeților, peste care tăvălugul comunisto-bolșevic i-a scos din starea lor identitară. I-a rupt de pământul lor, care însemna viața lor. Deși tot ei îl munceau, cu lacrimi de sânge, grâul, neprețuitul aur al sudorii, ca toate roadele, de altfel, nu mai ajungeau în bătătura lor, în sufletul lor. Nu voi uita niciodată chipul de sfânt al unui țăran care-mi mărturisea că el se visează noaptea arând pe cer – și cum într-o noapte ara întregul cer.”
Aceste cuvinte spun, poate, mai mult decât orice comentariu critic. În ele se regăsesc deopotrivă jurnalistul atent la destinul lumii românești și scriitorul care vede în țăran nu doar un personaj, ci păstrătorul unei civilizații, al unei memorii și al unei demnități pe care timpul nu are dreptul să le risipească.
În jurul personalității sale se nasc, firesc, și întâmplări pline de farmec, în care umorul oltenesc se împletește cu respectul sincer. Una dintre cele mai frumoase este evocată de profesorul slătinean Marcel Niculescu, ginerele reputatului istoric Nicolae Popescu-Optași, fost elev al lui Nicolae Iorga.
Cu prilejul lansării, la Slatina, a romanului „Banii miresei”, profesorul Niculescu se grăbește spre Biblioteca Județeană „Ion Minulescu”. Pe drum, un vecin îl oprește:
– Unde vă duceți așa grăbit, domnule profesor?
– La lansarea cărții lui Ion Andreiță!
– Și cine este Ion Andreiță?
– Un mare ziarist de la București, un scriitor important și Cetățean de Onoare al județului Olt.
Curiosul nu se lasă însă lămurit:
– Și ce a făcut pentru Olt de a primit o asemenea cinste?
Grăbit, profesorul răspunde:
– A adus niște bani pentru județ…
– Ce bani?
Atunci, Marcel Niculescu se întoarce zâmbind și încheie conversația cu o replică devenită memorabilă:
– „Banii miresei”!
Hazul întâmplării face ca această replică să intre în mica legendă culturală a Slatinei. Dincolo de jocul de cuvinte inspirat de titlul romanului, anecdota vorbește despre notorietatea de care se bucură Ion Andreiță și despre locul pe care cărțile sale îl ocupă în conștiința cititorilor.
Așa se întâmplă cu oamenii care își trăiesc vocația cu discreție și demnitate: ei nu lasă în urma lor doar cărți și articole, ci și amintiri, întâmplări și zâmbete. Iar când acestea încep să se transforme în legendă, înseamnă că autorul și-a câștigat, încă din timpul vieții, un loc de cinste în memoria comunității pe care o iubește și pe care continuă să o slujească prin cuvânt.
Deunăzi, cu ocazia dublei lansări a volumelor ,,Biserici și preoți din Potcoava și Perieți – Studii monografice sociologico-istorice”, ale căror autori sunt IOAN C. POPA și DOINA MATEI LEULESCU, eveniment desfășurat la Biblioteca Județeană ,,Ion Minulescu” din Slatina, Ion Andreiță l-a delegat pe IOAN C. POPA, să-i prezinte un mesaj către slătineni, domnia-sa neputând fi prezent la manifestare…
(DUMITRU SÎRGHIE)
Scrisoare către prieteni
Dragi prieteni,
Neputințele vârstei – după o viață petrecută pe drumurile țării, să-i cunosc oamenii și să le laud faptele, ani mulți, nescutiți de privațiuni, la care se adaugă celelalte vicisitudini ale vieții plus nechibzuințe ale vârstei tinere – mă obligă să nu pot fi, astăzi, alături de dumneavoastră – rugându-l să vă transmită acest mesaj pe tizul meu, Jean Popa.
Slatina a fost și rămâne pentru mine cel de-al doilea loc natal, spațiu al acumulării unor cunoștințe profunde, al formării mele pentru viață, datorită marilor dascăli ai bravului nostru Liceu „Radu Greceanu”, între care strălucește personalitatea ilustrului nostru profesor de Limba și Literatura Română, George Botez. Aici am iubit prima oară – Grădiștea respiră și astăzi prin oftaturile liceenilor îndrăgostiți, urcând „golgota” iubirii pure, vorba lui Labiș – aici am simțit (parafrazându-l pe Nichita) cum din omoplați îmi cresc aripi.
La Slatina am revenit adesea, atras de magnetismul matricei sale; am fost martor și cronicar al mai tuturor dezvoltărilor sale economice și social-culturale prin care a trecut spre modernitate. (De altfel, în paranteză fie spus, Slatina m-a și răsplătit cu o demnitate pe care o port și astăzi cu bucurie și răspundere: aceea de Cetățean de Onoare. Distincție despre care, ca atare, în sine, nu s-a auzit niciodată în Perieții mei natali; sunt convins că mai-marii locului, atrași de alte treburi, ademeniți de alte himere, n-au gândit niciodată la așa ceva, pun pariu că nu știu cum se se pregătește o asemenea ceremonie, nici să întocmească o diplomă ori să încrusteze un trofeu, cum procedează, de pildă, concetățenii noștri din orășelul Bolintin Vale, care mi-a conferit, recent, titlul de Cetățean de Onoare. Am încheiat paranteza).
Revenind la cele două cărți lansate astăzi, aici, la generoasa Bibliotecă Județeană Olt: „Biserici și preoți din Potcoava” și „Biserici și preoți din Perieți”, ar fi multe de spus. Mai întâi, vocația celor doi autori: Ioan C. Popa și Doina Matei-Leulescu. Nu se putea îmbinare mai fericită, pentru un astfel de demers: un sociolog și, respectiv, un istoric. Cele două apariții editoriale reînnoadă o tradiție mai veche, de recuperare a virtuților satului românesc, lansată de către sociologul-academician Dimitrie Gusti, în prima jumătate a secolului al XX-lea – și continuată, astăzi, nu fără oarecare piedici, de către sociologul-academician Ilie Bădescu (consultant științific al celor două cărți, în discuție). Tocmai de aceea, fiecare carte poartă subtitlul „Studiu monografic sociologico-istoric”.
Ce-aș putea spune despre cartea consacrată bisericilor și preoților din satul meu natal, Perieți? Ca băștinaș al acestui loc sacru pentru mine, îmi este greu să vorbesc despre el, despre credința și eresurile lui, despre copilăria, adolescența și o parte din tinerețea mea dăruite lui, despre Dumnezeu Cel chemat de atâtea ori în rugăciunile mele: ar trebui să povestesc/să scriu o nouă carte (ceea ce am făcut, episodic, în publicistica mea) sau să re-citez acest volum, în care cei doi talentați autori au relatat întâmplări și adevăruri, într-o manieră convingătoare și sensibilă cum, probabil, aș fi procedat eu însumi. Dar ei au mai făcut și ceva pe deasupra: au încadrat comuna și oamenii ei în sfera largă a țării, luându-i părtași la tot ce-a trăit și suferit țara. Aflu, astfel, că 12 țărani pereiețeni au luptat în Războiul de Independență din 1877-1878. În Primul Război Mondial, atât țăranii, cât și biserica au fost privați de bunurile lor de către ocupanții germani: grâu, porumb, vite, păsări, rechiziții; bisericilor le-au fost furate clopotele, lumânările, alte obiecte de cult. În această grea perioadă pentru sat, sute și sute de periețeni și-au făcut datoria pe câmpul de luptă – în special la Jiu, Oituz și Mărășești (aici a luptat și tatăl meu, împreună cu un frate și tatăl lor, ultimul murind într-un atac) – până la jertfa supremă. Țăranii apți de luptă (câți au mai rămas, câți au mai crescut) s-au distins și în Al Doilea Război Mondial.
…Concluzionând, cartea beneficiază de o ilustrație bogată – fotografii, reproduceri, portrete de preoți, bibliografie complexă – iar scrisul frumos și clar, în dulcea limbă românească, ispitește ochiul și atrage lectura.
ION (JEAN) ANDREIȚĂ –
pălmaș cu condeiul
București, 21 Iunie 2026
În Ziua Solstițiului de Vară
