Drama unei familii de eroi: lupta pentru memorie și dreptate, în fața indiferenței statului român!

„Linia întâi” scrie despre o poveste de dreptate întârziată: Căutarea livretului militar al unui erou!

Ziarul „Linia Întâi” readuce, în atenția cititorilor și a autorităților, o poveste tulburătoare, în care o familie de urmași ai unui erou din Al Doilea Război Mondial este umilită și abandonată de instituțiile statului. Scrisorile venerabilelor doamne Popescu Vasilica, Turiac Mihaela și Avram Maria, cele trei fiice rămase în viață ale veteranului de război Soare M. Ion, demonstrează, cu o sinceritate copleșitoare, suferința și nedreptățile îndurate în încercarea de a obține o simplă recunoaștere a sacrificiului tatălui lor.

Inițiatoarea demersurilor pentru recuperarea memoriei tatălui lor, este Vasilica Popescu, una dintre fiicele acestui erou căzut în Al Doilea Război Mondial, Ion M. Soare. Un tânăr care a fost mobilizat în armata română, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și care, ulterior, după ce fusese dat dispărut în luptele de la Huși, conform mărturiilor din epocă ale camarazilor săi de arme, a fost ucis, mișelește, într-un lagăr rusesc și aruncat la groapa comună. În lumina sacrificiului său, aproape 80 de ani mai târziu, Vasilica, în vârstă de 83 de ani, dimpreună cu celelalte două surori, se află într-o luptă administrativă, pentru a obține o dovadă simplă, dar esențială: o copie a livretului militar sau o adeverință care să ateste jertfa tatălui lor.

Prezentăm, în continuare, fragmente și gânduri din demersurile către autoritățile române ale celor trei surori, pentru redarea demnității memoriei tatălui lor, demnitate prin care ele ar trebui să beneficieze de drepturile prevăzute de lege.

Popescu Vasilica: Datele referitoare la dispariția tatălui meu nu au fost corect operate!

„Domnului comandant al Unițății Militare 02405 Pitești (Pitești, Intrarea Poarta Eroilor nr. 4, jud. Argeș)

Subsemnata POPESCU I. VASILICA, domiciliată în orașul Potcoava, str. Cârstești, nr.2, județul Olt, fiica lui Soare M. Ion și a Ioanei, născută la data de 19.02.1942, în localitatea Izvoarele, sat Gugușa, raionul Slatina, CNP 2420219287126, posesoare a CI seria OT, nr. 265141, emisă de orașul Scornicești, urmare a răspunsului dat de unitatea d-voastră cu nr. 5856 înregistrat la data de 18.10.2024, vă comunic următoarele:

(…) În răspunsul dat din pg.1, alin. 1, susțineți faptul că d-voastră nu dețineți livretele militare ale rezerviștilor, motivând că acestea se emit în exemplar unic, fiind eliberate fiecărui cetățean, la încheierea obligațiilor militare.

Domnule comandant, vă rog să observați că, în cererea inițială, formulată de mine, la data de 09.04.2023, înregistrată la d-voastră la nr. 5856 din 18.04.2023, pg.1, alin.1, vă rugam, respectuos, să aprobați eliberarea copiei de pe livretul militar al tatălui meu Soare M. Ion, fiul lui Soare Marin și al Smarandei, născut la data de 18.02.1916, în localitatea Izvoarele, raionul Slatina (…).

Tatăl meu a fost încorporat de Comisariatul Militar Slatina, unde livretul militar a fost arhivat, alături de ale celorlalți militari și în care personalul încadrat le completa cu mențiunile care au avut loc.

La data de 25.08.1944, tata este dat dispărut, în luptele de la Huși, lucru de asemenea operat în foaia matriculă pg. 340 verso, după care, în partea de jos, după mențiunea că tata a „dispărut”, se inserează altă mențiune, scrisă la mașina de scris, cum că „aceasta mențiune s-a șters!!!”. Deci ,tatăl meu, conform foii matricole, a dispărut, ca, după aceea, la data de 06.05.1945, s-a șters această mențiune de „dispărut”, urmând să fie scrisă menținea de „ucis”!, conform sentinței civile de la aceeași dată, emisă de Judecătoria Slatina.  Modul cum a dispărut tatăl meu s-a soluționat, în țară, la data de 6 mai 1945, iar UM 02405 Pitești ne sfătuiește să ne adresăm la arhivele militare de stat ale Federației Ruse sau să consultăm site-ul Ambasadei României în Federația Rusă. De ce? În răspunsul dat, ne recomandați să ne adresăm și Agenției Județene de Plăți și Inspecției Sociale, pentru obținerea unor informații suplimentare.

Domnule comandant, singura soluție este aceea ca, în lipsa livretului, să eliberați adeverința, deoarece afirmația că nu sunt operate mutații privind data și locul decesului nu este adevărată. Mutațiile de care vorbiți sunt trecute chiar în această foaie matricolă. În ce document ați văzut că nu sunt operate mutațiile privind data și locul decesului, deoarece, așa cum spuneți tot dumneavoastră, livretul unic l-ați eliberat cetățeanului (care cetățean?), la încheierea obligațiilor militare, iar acesta s-a prezentat viu la unitate, de unde și-a luat certificatul de veteran, brevetul si acel livret unic și, în consecință, nu putea fi operată mențiunea că tatăl meu ar fi murit. În fapt, cui i-au fost eliberate acele documente care aparțineau tatălui meu?

Vă rog să citiți cu atenție această Foaie Matricolă md.f., deoarece este trecută la data de 06. 05. 1945 sau căutați în arhivă sentința.

Cu asemenea justificări puerile murdăriți imaginea Armatei Române. Cine trebuia să verifice persoana căreia i s-a înmânat livretul? Rușii? Ce document s-a întocmit și la ce dată și de ce nu se dorește eliberarea acelei sentințe care, sigur, v-a fost trimisă la data de 06.05.1945? Beneficiarii acestei imposturi sunt în viață, la domiciliu, și huzuresc, pentru că acel domn Soare V. Ion (care avea același nume și prenume ca ale tatei, mai puțin inițiala) a beneficiat de aceea indemnizație până la deces. Intervievați, vă rog postașii din acele vremuri cât sunt în viață, preoții de la parohiile respective, din acea perioadă, de la Alimănești și Izvoarele etc.

Tăticul a fost încorporat la vârsta de 20 ani. A luptat în război, timp de 7 ani, a fost rănit de 3 ori, a fost internat în spitalul din Iași și, cu toate astea, după ce a fost rănit a fost iarăși concentrat și trimis, din nou, la luptă, de unde a fost luat prizonier și introdus în lagăr, unde rușii l-au ucis, prin împușcare, aruncându-l la groapa comună.

Care este respectul acestui erou ce a fost prezent pe front și a luptat, timp de șapte ani, până la vârsta de 28 ani, când a fost ucis, lăsând șase copiii minori, fără sprijin, o soție și bunica pensionară IOVR, când bunicul a fost ucis în Italia, în Primul Război Mondial, decorat fiind de Regele Ferdinand?

Privind prin ochii lui Dumnezeu și având în vedere că Dumnezeu pedepsește aceste fapte în viață, nu după, precum și că ne aflăm în Postul Mare al Nașterii Domnului Iisus Hristos, vă rog, cu mâinile împreunate, domnule comandant, să vă aplecați asupra  acestei petiții și ale celorlalți urmași ai veteranilor celor două războaie mondiale și, în termen legal, să fie soluționate.

Din respect pentru jertfa supremă a veteranilor de război, avem obligația morală, obștească, patriotică și creștinească să ne aducem aminte permanent de ei. Aceste familii care și-au pierdut pe cei dragi, care au plătit cu sângele lor pentru reîntregirea României, merită compasiunea, respectul și recunoștința întregii țări.

Cultul lor, al morților glorioși, pentru generația de sacrificiu a României Mari, e o datorie de seamă a celor ce supraviețuiesc. Sunt fiica tatălui meu Soare M. Ion, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, fără certificat și legitimație de veteran de război, deși tatăl meu a fost medaliat, fiind în viață, între cele trei răniri. Sunt, de asemenea, nepoata bunicului Soare Marin, veteran din Primul Război Mondial, dar cu certificat de veteran, medaliat chiar de Regele Ferdinand, și nu pot merge la Dumnezeu până nu reabilitez decesul tatălui meu, ca „veteran de război” și nu ca un erou necunoscut, așa cum se dorește de către autoritățile nepăsătoare de azi.

Glorie eternă celor care s-au jertfit pentru Neamul Românesc! Dumnezeu să-i odihnească în pace! (24.11.2024)”

Popescu I. Vasilica, Turiac Mihaela și Avram Maria apără memoria tatălui lor pătată de niște funcționari iresponsabili!

Soare M. Ion, erou căzut pe front, la doar 28 de ani, a fost ucis, într-un lagăr sovietic, în august 1944. A lăsat în urmă o familie distrusă: șase copii minori, o soție tânără și o mamă vârstnică. În ciuda recunoașterii oficiale a statutului său de veteran de război, prin mărturii și hotărâri judecătorești din anii ‘45, arhivele militare și autoritățile române refuză să emită  documentele necesare pentru ca urmașii săi să beneficieze de drepturile prevăzute de lege.

Între eroismul tatălui și indiferența instituțiilor

De-a lungul anilor, familia Soare a fost tratată cu dispreț de autorități. După doi ani de cereri și insistențe, răspunsurile primite de la Centrul Militar Județean Olt și UM 02405 Pitești sfidează logica și memoria istorică. „Cum să afirmați că livretul militar al tatălui meu a fost eliberat unui cetățean viu, când tata a fost ucis, la 28 de ani, în lagărul din URSS?” – întreabă retoric doamna Turiac. Mai mult, autoritățile pasează responsabilitatea către Federația Rusă, îndemnând familia să caute arhivele lagărului unde tatăl lor a fost deținut. Absurditatea situației este amplificată de faptul că toate informațiile necesare sunt deja consemnate în documentele românești, inclusiv în sentințele civile emise în 1945.

O rană deschisă pentru întreaga familie

Tragedia este adâncită de existența unui alt cetățean cu nume identic, care a beneficiat, ilegal, de drepturile cuvenite veteranului Soare M. Ion, până la moartea sa în 1999. Copiii acestuia continuă să primească indemnizația, în timp ce familia adevăratului erou este sfidată, la fiecare pas. Scrisoarea reconstituie momente dramatice din trecut: o mamă care își caută dreptatea, în fața instanțelor, imediat după război, copii care cresc fără sprijin, iar astăzi, la 80 de ani de la tragedie, urmașii continuă să lupte, pentru recunoașterea memoriei tatălui lor.

Un apel la conștiința autorităților

În acest context, doamna Turiac face un apel emoționant către autorități, amintindu-le că ne aflăm în Postul Crăciunului, un moment al reconcilierii și al dreptății. Ea cere reconstituirea și eliberarea actelor necesare, dar și repararea nedreptăților istorice care afectează imaginea Armatei Române. „Este mare păcat ca memoria tatălui meu, un erou decorat pentru sacrificiul suprem, să fie pătată de indiferența unor funcționari care ar trebui să-l onoreze,” spune ea.

Avram Maria și povara amintirilor!

Sub cerul senin al satului Gugușa, în primăvara anului 1940, Maria își amintește copilăria alături de tatăl său, Soare M. Ion, un om simplu, dar mândru, cu ochii luminoși și zâmbetul cald. Fiecare gest al său era încărcat de o dragoste nemărginită pentru familie, dar, mai ales, pentru țara sa. Maria avea doar patru ani când tatăl său a fost chemat să lupte în război. În acea zi, el a strâns-o la piept și i-a șoptit: „Maria mea, să fii puternică, să nu uiți niciodată că iubirea noastră ne ține împreună, chiar dacă drumurile ne despart.” Anii care au urmat au fost grei pentru familia rămasă fără sprijin. Mama Ioana a muncit din greu pentru a-i hrăni pe cei șase copii, iar Maria, deși doar un copil, a început să-și asume responsabilități de om mare. Totuși, inima îi era plină de speranță că tatăl ei se va întoarce. Fiecare scrisoare pe care o primeau era o gură de aer, iar fotografiile trimise, din spitalul de la Iași, cu tatăl lor rănit, dar zâmbitor, le dădeau puterea de a merge mai departe. În luna august a anului 1944, speranțele lor au fost spulberate. Soare M. Ion a fost dat dispărut, în luptele de la Huși. Mai târziu, vestea tragică a venit ca un fulger: fusese împușcat, într-un lagăr sovietic și aruncat într-o groapă comună. Maria, micuța de altădată, și-a jurat că memoria tatălui ei nu va fi uitată. „Tata nu a murit”, obișnuia să spună, „el trăiește prin noi, prin iubirea și sacrificiul său.” Anii au trecut, iar Maria, devenită femeie, a purtat, cu demnitate, această povară a amintirilor. La fiecare pas, a luptat să obțină drepturile cuvenite tatălui său ca veteran de război, ca prizonier care s-a sacrificat, pentru viitorul generațiilor viitoare. „Respectul pentru eroi nu se termină cu războiul,” spunea ea. „Este o datorie care continuă, prin faptele urmașilor lor.” Scrisorile către autorități, dovezile adunate cu trudă și insistențele nesfârșite au devenit pentru Maria propria bătălie, o bătălie pentru recunoașterea sacrificiului tatălui ei. În fața refuzurilor și birocrației, nu a cedat. „Tata a stat în fața gloanțelor, eu nu mă pot teme de o hârtie ștampilată,” mărturisea ea. Astăzi, povestea lui Soare M. Ion nu este doar o mărturie a sacrificiului său, ci și un testament al dragostei necondiționate și al curajului fiicei sale. Prin vocea Mariei și a celorlalte două surori, memoria unui erou al neamului rămâne vie. Ea continuă să aprindă lumânări, pentru tatăl său, spunând: „Lumina asta, tată, e pentru drumul tău, să știi că noi nu te uităm.” 

În ciuda vârstei înaintate și a sănătății precare, cele trei surori nu au abandonat cauza, considerând că memoria tatălui lor, sacrificiul său și dreptul lor la justiție merită toate eforturile. Apelurile lor la autorități subliniază importanța respectului față de eroii neamului și nevoia de a repara suferințele familiilor acestora, chiar și la decenii după încheierea războiului.

Lupta celor trei fiice ale eroului Soare M. Ion, pentru recunoașterea tatălui lor, ca veteran de război, este un exemplu de perseverență în fața birocrației. Avram Maria, Popescu Vasilica și Turiac Mihaela, alături de avocata Boicea Livia Nicoleta, au încercat, timp de peste doi ani, să obțină documentele necesare pentru a finaliza dosarul privind indemnizația de urmaș al veteranului de război. Cu toate că unitatea militară UM 02405 Pitești a răspuns solicitărilor lor, printr-un refuz constant de a elibera fie livretul militar al tatălui, fie o adeverință care să confirme sacrificiile lui Soare M. Ion. Le-a blocat accesul la drepturile prevăzute de lege. Fetele eroului au depus numeroase documente și cereri, invocând inclusiv sentințe civile și mărturii ale camarazilor tatălui, care confirmau  decesul acestuia, în lagărul din URSS.

Concluzie

Spunem zilnic, ca să ne aflăm în treabă: Glorie eternă eroilor neamului românesc! Dar gloria eroilor nu este suficientă, dacă urmașii lor sunt abandonați, în birocrația și nepăsarea instituțiilor. „Linia Întâi” solicită implicarea urgentă a autorităților competente, pentru a readuce demnitatea, în această poveste, simbol al unei întregi generații de eroi români, care s-au jertfit, pentru neam și țară în luptele de la Cotul Donului sau de la Stalingrad…

Dumitru Sîrghie