Nu știu dacă I.L. Caragiale a mai scris și altă dramă în afară de Năpasta – piesă inspirată din tragedia vieții satului românesc la sfârșit de veac XIX. Nu știu nici faptul ca, după această creație din opera, să mai fi scris o altă piesă de teatru.
Cert este că, deși, nu s-a bucurat de succesul scontat de autor, critica timpului fiind destul de vehementă, piesa și-a dovedit valoarea de-a lungul celor 126 de ani de la prima reprezentare.
I.L. Caragiale a creat în această piesă de teatru altceva în afara personajelor ilare, grotești – amuzante din comediile sale – cu rol vădit educativ, dar mai ales social – trecând într-un alt registru de contact social: drama. Z. Dumitrescu-Bușulenga spune: „Năpasta… ne duce în zona marilor drame omenești, în lumea acelora care, după părerea scriitorului, erau singurii în stare a trăi cu intensitate, cu adâncime… Aici pasiunile sunt puternice și durabile, ca și suspiciunile”.
Și iată, dintr-un elan provincial, de ieșire din tiparele unei vieți anoste la o margine de timp, grație unei invitații lansate cu un alt prilej al manifestărilor culturale slătinene, Festivalul Național de Umor „Oltenii și restu’ lumii” de către regizorul Nicu Ioan Popa, pe o ploaie monotonă de toamnă în care toate frunzele își (de)plângeau ruginiul existențial, parcurgem distanțele fără să ne topim în această noaptea cenușie și ne oprim la Centrul Cultural „Eugen Ionescu” într-o sală plină cu spectatorii școlilor din municipiul din Slatina.
Prezent este și scriitorul și regizorul Mihai Traista din Drobeta Tn. Severin, bucurându-mă de reîntâlnirea cu domnia sa. Una dintre piesele sale de teatru, Ibovnice cu ochi de Maramureș a fost prezentată cu doi ani în urmă și în orașul nostru fiind apreciată de publicul drăgăneștean. Este alături de noi poeta Ina Florica Popa precum și organizatoarea Turneului Cultural „Robii Frumosului”, ediția a II-a, Mădălina Dozescu, turneu în cadrul căruia are loc această reprezentație artistică.
Mi-am zis, de la bun început că particip la o prezentare a unei piese cu impact senzitiv mai sărac având în vedere că ea se înscrie în operele clasicilor și că nu are un caracter postmodernist sau actual, deci trăirea emoțională va fi nesemnificativă. Nu a fost o prejudecată, ci un mod de a vedea lucrurile. De asemenea m-am gândit că, de ceva timp nu mai asistasem la prezentarea unui act cultural teatral life și am considerat că voi fi detașată și exigentă având în vedere maturitatea mea artistică și contactul cu lumea culturală diversă, literar-poetică la care am accedat un pic mai pregnant în ultima vreme. Și am mai avut un fel de handicap nostalgic… pe timpul studenției frecventam Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iași unde întâlnisem pe titanii anilor 76-80: Dionisie Vitcu, Teofil Vâlcu și deci impresia mea artistică fusese marcată de jocul actoricesc al acestora.
Bate al treilea gong și… începe spectacolul
Știam că am fost invitată pentru a scrie o cronică în urma vizionării acestei reprezentații teatrale. De aceea sunt atentă la orice detaliu: decoruri, aranjamentul scenic, amplitudinea și rezonanța sălii, inflexiunile vocale ale actorilor, mișcarea scenică, mimica, limbajul nonverbal, vestimentația, privirea, o eventuală
vânzoleală în culise. Nu eram emoționată, ci curioasă.
Așadar, eram numai ochi și urechi la piesa de teatru. Încet, pe nesimțite, jocul actorilor m-a prins. Am trăit suferința, moralitatea și răzbunarea Ancăi, îndoielile, zbuciumul interior, patima și frustrările lui Dragomir, iubirea sfioasă a lui Gheorghe, dar mai cu seamă am trăit halucinația, contorsionările psihice, inocența nebunească și momentele de cruntă realitate ale lui Ion. M-am transpus în pielea fiecărui personaj cu o voluptate incredibilă. Corzile sufletului vibrau cu intensitatea emoțională a unei simfonii wagneriene sau cu delicatețea primăverii lui Vivaldi. Am râs, am plâns, am trăit… Am trăit fiecare gest, fiecare zâmbet, fiecare replică, fiecare lacrimă și fiecare stare. Cui se datorează acest lucru? Sau cine să fie vinovat? În acest caz cele două expresii se suprapun și se confundă. Pentru că, acest lucru nu se poate „imputa” decât actorilor care au s-au implicat până la identificare cu personajele. Desigur, C.I. Nottara care a jucat primul rolul lui Ion Nebunul l-ar fi aplaudat la scenă deschisă pe Nicu Ioan Popa – actorul care s-a întrecut pe sine însăși în acest rol. Nebunia ca stare precară a sănătății mentale i s-a potrivit minunat în interpretarea rolului, în contextul unei capacității extraordinare a actorului de a se transpune într-o ipostază greu imaginabilă pentru un mine deoarece îl știam interpretând doar roluri comice. Uneori tragismul unei situații este provocată de partea sa ilară. Tragismul actorului PIN, cred că vine din simțămintele unui om complex care se completează în permanență cu sine însuși. Luciditatea virală a unui om care se pune în slujba actului artistic – el fiind și regizorul spectacolului (am aflat ulterior) are un suport moral intangibil: arderea interioară, crezul artistic, talentul, munca.
Dar, oare, pe actorul Nicolaie Tony Dincă pe ce piedestal aș putea să-l pun? Pe cel al emoțiilor exacerbate de ochii mari, disperați privind în noaptea crimei sale? Pe cel al încrâncenării păstrării cumplitei taine care îi măcina sufletului și îi devora mințile? Sau pe cel al lacrimilor care îi împăienjeneau privirea într-un regret irefutabil?
Toate acestea sunt reunite în atingerea aceluiași unic scop: iubirea de frumos. Pentru că Tony scrie și poezie, și umor și proză scurtă. Este un om cultural, așadar.
Valerica Predescu, în rolul Ancăi a dat scenei din acea seară toată arta sa interpretativă într-o formă caldă, apropiată, umană. Ca personaj, a transmis cu ușurință și emoție abilitatea și superioritatea ei morală, depășirea mediului de habitat, puterea și fidelitatea iubirii ei pentru Dumitru.
Apariția episodică al lui Paul Bălășcan nu alterează cu nimic jocul scenic al unui rol ușor anost, Gheorghe, introdus de dramaturg în piesă tocmai pentru a colora puțin curgerea acțiunii spre finalul său dramatic.
Temerile, atitudinea ușor detașată, iată, mi-au fost spulberate de acești oameni minunați care au pus nu numai suflet în jocul lor actoricesc, ci și interpretarea la cote înalte a stărilor, trăirilor și sentimentelor specifice rolurilor interpretate. Atunci, mă întreb retoric, oare românul s-a născut numai poet? Nu cumva… și actor?
Așadar, copleșită emoțional de jocul impecabil al actorilor (neprofesioniști), încărcată cu sentimente de gratitudine și de sensibilitate artistică, de prețuire pentru cei care au pus în scenă acest spectacol am plecat, târziu în noapte spre mica noastră urbe. Și pentru a completa drama secolului XIX, transpusă pe scena începutului de veac XXI cu un episod neplăcut (sau, poate, doar comic), a doua zi am găsit bateria de la autoturismul personal descărcată (uitasem pozițiile aprinse peste noapte).
Liliana Ghiță Boian