Moartea e cea din urmă sfidare a vieții, pe care n-o descumpănesc, sub nicio formă, lacrimile amare ale celor care rămân, în urma celui plecat, „în lumea drepților”.
Moartea e fum-fuiorul etern al… neantului. E războiul pierdut al Omului cu… Timpul. Război, în urma căruia rămâne, în eter, eterna întrebare: „Mai contează, după moarte, dacă te-ai numit Marin Diaconescu, Nicolae Bold, Zoltan Erdey, Florea Morlova și, iată, Marin Ionică?”
Am enumerat, aici, câteva nume proeminente ale unor politicieni locali, cu care m-am intersectat, îndeajuns, de-a lungul carierei mele de jurnalist, începând cu anul 1993 și până în prezent.
Odată cu plecarea lui Marin Ionică (24 august 2023), ani de-a rândul, lider politic și președinte al C.J. Olt (ba, chiar, și prefect interimar, la un moment dat), viața a pierdut, din nou, bătălia, în fața morții.
După părerea mea, Marin Ionică a fost unul dintre cei mai echilibrați politicieni post-decembriști ai Oltului nostru secular. Deși democrația seamănă, pe ici pe colo, cu dictatura, fiind tot un fel de carnaval cu măști, personal, ca jurnalist, de atâta amar de vreme, pot afirma, limpede, că Marin Ionică și-a jucat rolul, fără mască. Avea un „eu” moromețian, în structura sa sufletească, grație căruia nu putea să mintă și să falsifice lucrurile, așa cum se procedează, îndeobște, în politică. A fost un prieten al jurnaliștilor din Olt, în general, iar în ceea ce mă privește pot spune (și nu fac asta, pentru prima oară) că, în ciuda unor inerente divergențe dintre noi, el nu a abuzat, niciodată, de poziția socială și de influența sa politică, pentru a mă ține cu „dinții la gard”, așa cum s-au exprimat asupra-mi anumiți politruci post-decembriști emanați din fostul PCR, lezați de verbul meu jurnalistic tăios și, de cele mai multe ori, imparțial. Un verb incomod, pe care l-am utilizat, nu de puține ori, și în ceea ce-l privește pe Marin Ionică.
N-am să uit niciodată când, la o conferință a PSD, desfășurată la Spital, fostul prefect Marin Diaconescu (Dumnezeu să-l ierte!), m-a dat, pur și simplu, afară, deranjat fiind de întrebările incomode pe care i le-am pus. Tocmai venise din America, unde a fost, pe banii și cadourile primite de la un investitor, care externalizase serviciul de bucătărie din Spitalul Județean Slatina. Tot staff-ul politic județean al PSD Olt înlemnise. Nu se mai întâmplase niciodată una ca asta, după Revoluție, să „evacuezi” un jurnalist, din sala de conferințe… Atunci, Marin Ionică a fost singurul pesedist care a avut puterea morală și curajul să-i arate, în public, obrazul lui „Piele-Lungă”, așa cum i se spunea prefectului din Balș, și să-i spună acestuia, verde în față, că un astfel de comportament ține de vremea comunismului, când Marin Diaconescu era profesor și propagandist la o școală din Balș, permițându-și, astfel, să scoată câte-un elev din sala de clasă, pentru faptul că „fluierase în biserică”.
Am foarte multe de spus despre partea luminoasă a celui care a fost Marin Ionică și promit că, în volumul de nuvele și schițe „Amintiri din Epoca de platină”, le voi dezvălui, în toată splendoarea și tâlcul lor.
Până atunci, echipa redacțională a „Liniei Întâi” este alături de George Ionică, fiul celui plecat la stele, și de întreaga lui familie…
Sincere condoleanțe!
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Marin Ionică!
Dumitru Sîrghie
