„Antisemitul”
Stigmatizantul antisemitism, atribuit și lui Eminescu, este un „fenomen” care nu se poate înțelege în afara luării în calcul a pretenției sioniștilor statului Israel de a monopoliza exclusivist „dreptul” de a se considera din neamul semiților (denumirea provine de la numele lui Sem, al treilea fiu al lui Noe), de a se justifica în fața lumii prin a fi aleșii lui Dumnezeu (pretenție care a încetat când, la Judecata lui Hristos, au strigat „Sângele Lui asupra noastră și a copiilor noștri”), că de fapt ei ar fi și acum stăpâni peste toate popoarele pământului (în învățătura lor talmudică, conform textului Sanhedrin 88c și 104c, se menționează: „Mesia – pentru ei va fi antihristul, căci pe adevăratul Mesia, Hristos, iudeii nu L-au primit – n.a. – le va da evreilor stăpânirea lumii și lor li se vor supune toate celelalte popoare… peste tot pe unde se așează, evreii trebuie să devină stăpâni, iar de nu vor fi stăpâni pe deplin, atunci să se considere ca-n robie și în surghiun”), ceea ce îi determină pe adepții rasiști ai iudaismului tradițional să trateze cu discriminare pe restul popoarelor globului pământesc, acuzându-i de antisemitism pe toți acei oameni care le deconspiră planul de dominație mondială și etichetându-i ca fiind „împotriva a tot ceea ce este semit”!
Situația este cu atât mai absurdă cu cât, ca o dovadă că antisemitismul este în fond o aberație lingvistică, sfidătoare rațional, cu cât în principiu întreaga lume poate fi considerată ca antisemită dacă ne gândim că și statul Israel, nu doar oponenții lui, îi urăște pe arabii de neam semitic! Ca să nu mai vorbesc că pot fi considerate ca antisemite și persoanele biblice care au condamnat în numele Domnului rătăcirea evreilor de la credință, or evreii creștini! Oricum ar fi, ideea este însă că orice om din lume, ne-evreu, care se împotrivește într-un fel sau altul sfidărilor și abuzurilor sioniștilor evrei, riscă să i se atribuie „etichete” precum: antisemit, naționalist, extremist, șovinist, fundamentalist, revizionist, terorist, fascist, nazist (deși ele sunt mai degrabă apanajul adepților teoriei rasei „superioare”, fiind însă interzise raselor „inferioare”)! Și atunci, stimați cititori, unde mai este libertatea de gândire și de exprimare trâmbițată de convențiile internaționale? Nicăieri! Nici măcar faptul că ne manifestăm „libertatea” de a fi creștini nu ne este o calitate „scuzabilă”, dimpotrivă (iată ce scria, în revista „Lumea”, Anul XVIII, nr.2 (227), 2012, apreciatul editorialist Răzvan Codrescu: „Dacă eu, ca român onest, îmi apăr personalitățile sau valorile naționale consacrate, deconspirând cu firească indignare diferite mistificări sau ireverențiozități evreiești pe seama acestora, de ce oare trebuie să devin automat fascist, fundamentalist sau antisemit? Eu n-o fac decât în calitatea mea responsabilă de român sau de creștin – aceste calități sunt pentru ei un handicap”)…
Așadar: de ce este considerat antisemit Eminescu? Este „antisemit” pentru că, în scrierile lui, prin care a apărat dârz poporul român de primejdia faptelor reprobabile săvârșite de o parte însemnată a comunității evreiești, ne-a dezvăluit necazurile care ne-au parazitat ființa națională: s-au îmbogățit pe seama românilor prin manevre nelegiuite; nu doreau să muncească (erau consumatori, nu producători); s-au infiltrat la conducerea statului și a economiei, ca să ne paralizeze lupta de emancipare națională; s-au aliat în politica externă cu cei care ne atacau (ziarul italian „Fanfulla”, din 20 oct. 1887, scria că, în timp ce noi luptam pentru obținerea independenței, eram atacați pe la spate de lumea civilizată pentru chestiunea israelită); au făcut zarvă internațională că erau „oprimați” în România; au legat soarta țării noastre de îndeplinirea cererilor lor (aceste drepturi nu și le-au cerut de la țara noastră, unde veniseră, sărăciți din Galiția, ci au vrut să ni le smulgă cu ajutorul străinilor) etc. Toate abuzurile acestea, antiromânești, l-au determinat pe Eminescu să scrie, în ziarul „Timpul” din 1881: „Sau țara aceasta să fie în adevăr românească sau să nici nu merită să fie”!
Cu toate că pe aceeași lungime de undă se aflau și B.P.Hașdeu, care afirmase în „Studii asupra iudaismului” că evreii sunt vrăjmași contra tuturor popoarelor, iar Alecsandri spunea că sunt „o chestie de viață sau de moarte” (în Scrisoarea din Mircești, 16 dec.1878), Eminescu le-a luat totuși apărarea evreilor, cerând populației românești să nu recurgă la molestări sau maltratări („Curierul de Iași”, 29 sept. 1876)… Însă pentru îndrăzneala lui de le sta în cale ca un „ghimpe”, Eminescu a fost și este socotit „cap de listă” în tragi-comedia numită „antisemitismul românesc”…
„Somnul lin” al morții
„Arzând în trăirea clipelor, spre a lui nemurire, Eminescu a ajuns să „învețe” și cum să treacă prin ultima sa clipă, moartea, anume „punctul de cotitură” care leagă, așa cum a și năzuit, cu statornicie în credință, lumea de aici cu cea de dincolo („Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” – poezia „Odă”). În „singurătatea” lui părintească, înconjurat însă de îngerii despre care ne-a amintit atât de des, el teoretizase în propria creație și acest „ultim obstacol” în „Trecerea” pe care a prevăzut-o și pentru care s-a pregătit a-i trece „pragul”. Și-a așteptat venirea morții, cu al ei geniu („geniul morții – poezia „Scrisoarea I”), ca pe o izbăvire a unui „suflet chinuit”, în sfânta oră („De-aceea înainte de-a morții-mi sântă oră” – poezia „În vremi de mult trecute”) ce i s-a hărăzit de Sus. Își imaginase până și „splendida ironie” a privirilor reci din convoiul înmormântării: „Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… / Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine…lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă” (poezia „Scrisoarea I”).
„Moartea” lui Eminescu, mă refer la cea spirituală, mai exact la asasinarea lui civilă, a avut loc însă în nefastul context internațional al anului 1883, când liderii politici ai României s-au aliat cu puterile străine care ne-au răpit Transilvania, împotriva cărora Eminescu militase în scris cu atâta patos! Din cauza operei „indezirabilului” Eminescu, scriitorul care îi criticase pe evrei în pretenția lor de a fi cetățeni români fără să iubească România, s-a ajuns la o conspirație pe față și pe ascuns contra sa: „Niciodată pericolul unei dominațiuni străine sub forma ei cea mai scârboasă n-a fost mai mare decât tocmai astăzi (…) Domnia fanarioților a fost o epocă de aur în comparație cu domnia de tină a evreilor și să nu uite nimeni că evreii fiind clasă de mijloc și legislațiunea liberală fiind exclusiv în favorul acestei clase, ei vor deveni aici stăpâni privilegiați și românul slugă la jidan. România nu e datoare nimic evreilor, decât o bună recoltă de cânepă și cu câțiva țăruși ciopliți anume pentru membrii pământeni ai Alianței izraelite. Iar Europa… a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaștere a independenței noastre (…) Sau e organul guvernului atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate de milion de vagabonzi pe teritoriul României devine sacrosanct (…) Evreii sunt un pericol imediat (…) Noi nu suntem – izraeliții o știu bine – inamicii cauzei izraelite, dar amici încât să renegăm sângele nostru și să periclităm interesele poporului, care de sute de ani a apărat și ținut aceste țări, așa amici nu suntem (…) Ne e silă de chestiunea izraelită (…) A solicita (însă) intervenirea diplomatică sau armată a străinilor contra țării în care trăiești este un act de înaltă trădare comis împotriva acelei țări. Alianța izraelită solicită pe toate căile această intervenire. Mii de evrei din țară fac parte din alianță. Deci mii de evrei din țară sunt trădători” (ziarul „Timpul”).
Ca urmare, Austro-Ungaria (care îi proteja pe evreii din România), a creat o stare de tensiune față de țara noastră, până într-acolo încât timp de 48 de ore a rupt legătura diplomatică cu România, fiind amenințată cu războiul printr-o telegramă trimisă regelui Carol I de către cancelarul Otto von Bismarck! Limbajul lui Eminescu, din ziarul „Timpul” le-a atras atenția rapid ambasadorilor străini, în special „coaliției” austro-ungaro-evreiască: „Prin ce muncă și sacrificii și-au câștigat (evreii – n.a.) dreptul de a aspira la egalitate cu cetățenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii și ungurii? (…) Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o școală zidită de români băncile afară, demite pe învățător și pe preot, își bate joc de un sat…, făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! (…) Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Până și ungurii – care numai în gropi nu dau de cuminți – își închipuiau într-un rând o stăpânire a Moldovei prin evrei și ceangăi, pentru că știu că evreul s-ar asocia cu orișicine împotriva poporului român”… Supărarea „aliaților” era determinată atât de conținutul unei Note trimise în 1882 de ambasadorul austro-ungar la București, von Mayr, în atenția ministrului imperial Kalnoky, în care se propunea dizolvarea Societății patriotice „Carpații” pentru motivul că mentorul ei, Eminescu, se făcea responsabil pentru orientarea opiniei publice în direcția formării Daciei Mari, cât și de faptul că acest Eminescu susținea în ziarul „Timpul” o campanie de presă contra influenței nefaste a evreilor, a cărei dominație asupra României o vedea mai dezastruoasă decât pe cea a fanarioților! În atare situație, ca să fie pe placul străinilor, autoritățile politice de la București și „prietenii” s-au desolidarizat de Eminescu, până acolo încât și-au cerut scuze Vienei deoarece la dezvelirea statuii domnitorului Ștefan cel Mare de la Iași s-a „permis” citirea poeziei eminesciene „Doina”, punându-se totodată la cale un scenariu în urma căruia s-a lansat teza nebuniei lui Eminescu și internarea lui forțată la Ospiciul de alienați mintal! „Diagnosticul nebuniei” i-a fost atribuit de soția scriitorului Ioan Slavici, gazda unde locuia Eminescu, în urma unei altercații verbale între cei doi (apropo: se poate certa un om sănătos cu unul nebun?)! După acest incident, Eminescu s-a îndreptat apoi furios la Cafeneaua literară Capșa, de unde avea să i se tragă „regizarea” diversiunii cu teza nebuniei, sub considerentul că ar fi scos un pistol cu care ar fi amenințat-o verbal pe soția patronului, ca în cele din urmă să meargă cu ziaristul Grigore Ventura la palatul Regal cu intenția „atentării” la viața regelui Carol I!
„Făcătura cu pistolul” a „prins” însă repede la oficialitățile interesate să îi confecționeze lui Eminescu o imagine de „pericolul public nr.1”, cu toate că nu aveau să depună mărturie în acest sens nici soția patronului de la Capșa, nici ziaristul Ventura, nici Poliția în procesul-verbal întocmit, nici presa vremii (abia în 1911 ziarul evreiesc „Adevărul” a lansat public „versiunea pistolului” și implicit a „nebuniei”), motiv pentru care s-a dispus „de sus” imobilizarea „recalcitrantului” poet Eminescu!
Astfel, după ce a fost arestat de Poliție într-o încăpere aparținând Băilor Mitrașevski, pentru Eminescu a început calvarul pătimirii sale pentru toate suferințele îndurate de neamul românesc: a fost internat la Ospiciul dr. Șuțu, deși era sănătos (despre cum era tratat Eminescu la Șuțu, fiica lui Titu Maiorescu scria: „Aș vrea să vă spun că toți domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: caută miezul zilei la ora 14.00”); la Sanatoriul din Viena a fost externat de medici cu mențiunea că locul lui nu este printre bolnavii psihici; la Ospiciul Mănăstirii Neamț a fost stropit cu apă rece și bătut cu funia udă de către gardieni… Întreaga lui pătimire, pentru demnitatea neamului românesc, a „plăti-o” așa cum scria de altfel în poeziile lui, în deplină singurătate, fără ca cineva din presă să îi accepte dorința să dezmintă neoficial și infamantul diagnostic de nebun (în 1887 îi scria lui Ghe. Panu cerându-i o mică dezmințire în ziarul lui: „S-a răspândit prin ziare știrea că aș fi grav bolnav… și dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog spune tuturor că se află într-o gravă eroare și că afară de suferința mea de picioare nu am absolut nimic”). Până și „diagnosticul” oficial pe care medicii i l-au prescris lui Eminescu lasă de dorit: dr. Iszak de la Iași l-a considerat sifilitic și l-a „tratat” în mod neindicat cu … 4-7 gr de mercur (autopsia realizată de dr. Tomescu evidențiază concluzia că Eminescu nu a fost sifilitic, dar nu stipulează nici tratamentul cu mercur la care a fost supus)!
„Sfârșitul” lui Eminescu s-a produs, cu largul concurs al „puterilor” aflate în spatele puterii de la București, la 15 iunie 1889, când – la Ospiciul dr. Șuțu – avea să fie ucis „oficial” de piatra aruncată de unul dintre pacienți, cu mențiunea foarte importantă că moartea sa, a avut loc în contextul în care înainte cu un an reușise să mai publice un ultim articol împotriva Guvernului, iar în anul decesului său fusese arestat de Poliție din ordinul ministrului de interne Th. Rosetti! În asemenea condiții dramatice ne-a părăsit marele scriitor Eminescu, geniul tutelar al nației române, asasinat moral și fizic prin defăimare, apostrofare, calomniere, traumatizare, maltratare, interzicere, lovire… Ar mai fi de adăugat apoi și scenariul incitării la mila publică, prin care ziarele evreiești „Adevărul” și „Dimineața” s-au străduit un secol să ne-o inoculeze față de „bietul nebun” Eminescu, dar este falsă atribuirea acestui invectiv: Eminescu nu a fost un nebun, ci un geniu cu al cărui eroism literar România are de ce să fie mândră…
Trupul răposatului Eminescu a fost depus la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București, ctitoria Sf. Martiri Brâncoveni. Marele poet a avut parte de o slujbă de înmormântare ortodoxă. Din cortegiu au făcut parte mulți studenți, gazetari, prieteni. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu pe o ploaie măruntă, într-o groapă săpată între un tei și un brad. Iată ce scria ziarul „Constituționalul” din 20 iunie 1889: „Catafalcul este de o simplitate remarcabilă. O singură lumânare de ceară luminează acest catafalc, împodobit de coroane, flori și ramuri de tei (…) La 6 ore seara, cortegiul pornește în ordinea următoare: Trei jandarmi călări. Un preot singur într-o trăsură. Corul. Carul funebru tras de doi cai, simplu și îmbrăcat în negru…” Și-a dorit o înmormântare modestă, așa cum i se cuvine unui creștin conștient că se mută dintr-o lume cu doruri mici – și deseori meschine – într-una cu doruri mari, „plâns” doar de natura care nu l-a dezamăgit niciodată: „Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi… / Iar dacă împreună va fi ca să murim… / Mormântul să mi-l sape la margine de râu, / Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu; / De-a pururea aproape vei fi de sânul meu… / Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu”…
Iar somnul, despre care ne-a vorbit Hristos (a Cărui Înviere a fost mărturisită contemporanilor de către Eminescu, știind că este temelia învierii noastre din morminte, când Domnul nostru va reveni „să judece viii și morții”), nu este altceva decât o dulce așteptare a unei Împărății care nu va avea sfârșit… Cu acest nimb al nemuririi pe fruntea-i obosită, purtând în inimă măreția durerilor neamului românesc, Eminescu ne-a părăsit puțin printr-o simplitate exprimată metaforic în poezia „Mai am un singur dor” : „Mai am un singur dor / În liniștea serii / Să mă lăsați să mor / La marginea mării; // Să-mi fie somnul lin / Și codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin. // Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat, / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri. // Și nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creștet. / Doar toamna glas să dea / Frunzișului veșted. // … Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte, / M-or troieni cu drag / Aduceri aminte. // Luceferi ce răsar / Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar. // … Ci eu voi pământ / În singurătate-mi.”
Cine sunt, de fapt, alienații ?
Scriam anterior că, pentru mutanții genetici din ziua de astăzi, în „superioritatea” lor disprețuitoare, a critica fapta este totuna cu a lovi persoana! Ceea ce este, evident, eminamente eronat pentru o gândire umană câtuși de puțin sănătoasă! În mintea lor sucită, însă, culmea sfidării rațiunii au atins-o atunci când, în încercarea de a se impune cu forța în fața mentalităților diferite ale unor persoane sau națiuni, recurg la atacuri mârșave, ca în cazul persoanei lui Eminescu și, prin extensie, al poporului român! Invocând presupusa „nebunie” a lui Eminescu, scopul lor este de a-l discredita și desființa faptele publicistice, adică opera. De ce? Pentru a ne face să nu îi acordăm prea mare importanță, eventual de s-ar putea chiar să ne disociem de gândirea sa „bolnavă”, fiindu-ne milă pentru un biet alienat mintal (nebun) internat la Ospiciu! Ce ar rezulta de aici, stimați cititori ? Nu cumva că opera lui Eminescu este un „mit” care nu valorează nici cât o ceapă degerată ? Nu cumva ar mai trebui, în această „logică” a defăimării unor oameni de prestigiu artistic, să nu mai ascultăm compozițiile celebre ale unor Schumann (1810-1856) și Donizetti (1797-1848), amândoi internați la Ospiciu ? Nu cumva s-ar cuveni ca accesele de nebunie, ale unor „vizați”, să ne determine să nu mai vrem să cunoaștem scrierile următorilor: Newton (1642-1727), Gogol (1809-1852), Auguste Comte (1797-1857), Nietzsche (1844-1900) ? Nu cumva ne-ar fi mai „benefic” să aruncăm la lada cu gunoi capodoperele și operele altor personalități ale culturii universale, bântuite și ele de complexe maladive din cele mai trăznite (Rousseau (1712-1778) număra becurile de gaz de pe stradă, numărul caselor și numărul trăsurilor; Diderot (1713-1784) închiria trăsuri, dar le uita în diverse locuri și apoi când erau găsite trebuia să plătească pentru ele zile întregi închirierea lor: Schopenhauer (1788-1860) și-a lăsat prin Testament întreaga avere soldaților și câinelui favorit; Mozart (1756-1791) se credea obligat să-și compună propriul requiem de înmormântare, pentru că „îl forța” mereu o fantomă; Maupassant (1850-1893) susținea că îl vedea pe „dublul” său așezat în fotoliul lui; Nerval (1808-1855) pretindea că vede un bazin cu pești roșii, scoțându-și capetele din apă pentru a-l convinge să meargă cu ei la fund, unde îi aștepta regina din Saba; Baudelaire (1821-1867) avea plăcere în mirosurile de putrefacție; Musset (1810-1857) spunea că notele muzicale și vocile sunt colorate; Rimbaud (1854-1891) susținea că la auzul unor litere vedea culori; Beethoven (1770-1827) se spăla numai cu apă rece ca gheața) ? În cazul lor, pentru toate aceste ciudățenii psiho-comportamentale, nu s-a gândit nimeni să le blameze persoana și opera…
În privința lui Eminescu, nu avem de-a face nici cu excentricități ale naturii firii umane, nici cu vreo diagnosticare medicală care să certifice nebunia! La Eminescu este vorba doar de suferința neobișnuită a unui mare suflet de român și de creștin, pe veci îndrăgostit de țara lui, a cărui furie sfântă față de mulțimea de antiromâni a fost apreciată în mod distorsionat de niște oameni mai bolnavi decât bolnavii… Căci bolnavii de rând știu că sunt bolnavi și se lasă tratați, dar bolnavii de antiromânism nu știu că de fapt sunt bolnavi și au pretenția că îi diagnostichează ei pe alții…
Despre Viața de dincolo
Îndrăznind să spere la frumusețile care ne așteaptă în lumea cerească, după o viață de privațiuni pe care a răbdat-o pe pământ până la sfârșit, Eminescu ne-a deschis cea mai sugestivă fereastră lirică spre orizontul fascinant și inimaginabil al vieții veșnice. Astfel, în cuvinte de ne-exprimat, dacă harul lui Dumnezeu nu și-ar fi făcut resimțită prezența, în înalta teologie a liricii eminesciene se disting cu o impresionantă claritate liniile directoare trasate omenirii de forța implacabilă a Divinității. În consecință, Eminescu înțelegea prin poezia „Luceafărul” taina conform căreia moartea presupunea de fapt o nouă naștere a noastră („Căci toți se nasc spre a muri și mor a se naște”, motiv pentru care și consideră că noi, cei care nu ne îndoim că suntem rânduiți nașterii celei cerești, ne-am însușit de pe pământ sensul vieții veșnice și de aceea nici nu vom mai cunoaște moartea („Ei doar au stele cu noroc / Și prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Și nu cunoaștem moarte”)… Necunoscând așadar moartea, „după” clipa despărțirii dureroase a sufletului de trup, vom „păși” toți cei care vom accepta această taină revelată de Dumnezeu într-o lume de fapt și mai reală („Când omu-i risipituri, un lut fără suflare, / Sufletul în afară rămâne (…) e suflet fără corp, / Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare, / Aievea-i pentru dânsul (…) dânsul e-n toate ce-a gândit” – poezia „În vremi de mult trecute”), în care vom trăi în continuare („Vom merge în lumea unde trăiește mai departe” – poezia „Ta twam asi”)…
Înțelegerea perspectivei că prin moarte vom fi ridicați la nori este percepută de poet ca fiind un vis fericit („Chiar moartea … / În visuri fericite m-ar duce către nori” – poezia „Din străinătate”, („Când vom ajunge pe steaua senină, / Pe care în ceriuri numesc-o a mea / De visuri, de umbre, de cântece plină / Curând vom intra în câmpia ei lină / Și-n urmă-ți pământul rămâne” – poezia „În vremi de mult trecute”)… „Cântul” acesta cosmic, care îi așteaptă pe cei care și-au legat „visele” de scrierea numelor lor într-o „stea” proprie, ni-l relevă cu măiestrie corurile cele sfinte din cer („În coruri sfinte, prin stele-amoroase” – poezia „Ta twam asi”, acolo unde o parte din Îngerii lui Dumnezeu ne așteaptă în dulci cântări și împletiri de cununi („Te-ai dus, te-ai dus din lume, o ! geniu nalt și mare, / Coló unde te-așteaptă toți îngerii în cor / Ce-ntoarnă tainic, dulce a sferelor cântare / Și-ți împletesc ghirlande, cununi mirositoare, / Cununi de dalbe flori!” – poezia „ La mormântul lui Aron Pumnul”), iar alți îngeri depun la Tronul lui Dumnezeirii blândele și profundele rugăciuni ale lumii („Și răsfirați în spațiu, îngerii duceau în poale / A lumilor adânce și blânde rugăciuni / Și întinzând în vânturi aripile regale / L-a lumii trepte – albastră le duc și le depun” – poezia „În vremi de mult trecute”).
Însăși adâncimea și blândețea versurilor de mai sus, conștientizate din generație în generație, tocmai pentru a se face mai bine înțeleasă menirea noastră la cele ce sunt mai presus de lume, îi vor fi socotite de Dumnezeu ca o învățătură ce ne-a fost dată, printre rugăciunile pe care Eminescu le-a înălțat la Domnul, pentru mântuirea întregului neam românesc…
COSTEL NEACȘU, consilier parlamentar
