Așa cum ne-a obișnuit, prolificul scriitor oltean Gheorghe Nicolăescu a adăugat, anul acesta, la panoplia operelor sale încă o proză, structurată în două volume, intitulată „Călător prin amintiri”. Primul volum, „Din vremuri de neuitat”, conține trei povestiri aparent fără legătură între ele: „Viscolul”, „Calea spre târg” și „Scrisoare către prieteni”.
Cele trei povestiri, cu aduceri aminte „din vremuri de neuitat”, sunt legate, simbiotic, prin câteva trăsături comune. În primul rând, eroii sunt “de pământ”, proveniți din satele vâlcene, înșirate pe frumoasa vale a Beicăi, cu dealuri domoale, păduri stufoase și pâraie adesea secate de arșița verilor. Proveniți din familii sărace, toți trei plecaseră de acasă la vârste fragede, în căutarea unui rost în viață. Astfel, Costică al Țuicii povestește despre plecarea sa: „Am fost dus din sat să cresc, să devin om mare.” Povestirea „Viscolul”, al cărei protagonist este Costică, nu descrie doar fenomenul meteorologic extrem, specific iernii, ci și un mod de viață, din păcate, pentru unii oameni „bătuți de soartă”.
O poveste de viață, aparent simplă, banală, dintr-un sat oltenesc de demult. Dar o poveste care pare, în același timp, neverosimilă, prea grotescă, prea brutală, prea crudă, pentru a fi reală.
La fel s-a întâmplat și cu Iliuță, unul dintre cei zece copii ai lui Voicu și Lița, din neamul Prescure, mulțumit că merge „undeva unde trebuie să învăț să devin om”. Iliuță, revenit acasă „de pe drumurile vieții”, pentru a-și vedea părinții, stând lângă patul în care zăcea bolnav tatăl său – o copie vâlceană a lui Ilie Moromete din Teleorman – este năpădit de amintirile primei sale călătorii, alături de tatăl său, la târgul din apropiere.
În cele din urmă, eroul din „Scrisoare pentru prieteni” a fost și el “luat de vâltoarea vieții”, plecând „de acolo unde am văzut prima dată lumina soarelui” spre alte zări, unde spera la o viață mai bună. Acesta nu are un nume, autorul intenționând ca el să întruchipeze toți acei fii ai satelor din sudul vâlcean care, de la vârste fragede, au plecat spre cele patru zări, pentru a-și asigura existența și pentru a-și ușura, într-un fel, familiile de greutățile traiului de zi cu zi.
În al doilea rând, eroii noștri se reîntorc la locurile de baștină, călătoriile lor fiind nu doar în spațiu, ci și în timp, printre amintirile din copilărie, de obicei frumoase, deși viața lor, a familiilor, rudelor și a majorității sătenilor era una grea, plină de lipsuri, griji, boli și de speranțe rare pentru un viitor mai bun. Meritului autorului îi revine faptul că, printr-o abordare kafkiană, tratează, cu măiestrie literară și introspecție psihanalitică, teme precum alienarea, anxietatea, însingurarea și existența precară fizică și psihică – toate consecințe ale sărăciei pe toate planurile. Viața satului este stratificată: sunt oameni înstăriți, care au mijloacele necesare traiului – puțini la număr – și oameni care nu au, nu neapărat din vina lor. Sunt oameni răi, precum Gică Biondoiu, Ilina, Maria Cârna, dar și oameni buni și empatici, precum Ghiță al Popii, Anica, soția lui, și copiii lor Gheorghe, Leana, Marița. De asemenea, buni sunt și sătenii care, punând mână de la mână, au înmormântat-o creștinește pe mama lui Costică.
Toți acești fii ai satului vâlcean revin la locurile de baștină, de pe “drumurile încâlcite uneori de situații neprevăzute”.
Atmosfera autentic vâlceană creată de autor în jurul povestirilor sale este autenticată prin regionalismele folosite, precum: „leauri”, “otânjea”, “boațe”, “ga”, „gaga”, „bia”, “urdina”, “șteap”, “traga”, “punerea”, “pătuiac”, “izăltată”, “plotoage”, „zăbic”, “făsui”, “spârnel”, “bușnigai”, “scarpeți”, “chită”, “vaier”, “jelaniile”, “a corconi”, “a încherba” și multe altele. Iar numele locurilor și oamenilor sunt exotice, venite parcă de departe, din vremuri mitologice: Dumitru Leancă, Dumitru Mândroiu, Zdranciu, Titică Butoieru, Jelea, Ilie Fulgea, Marița Bobocioaia, Lisandru Boangheru, Ionel al lui Nelu Saviți, Lioancei, Criveanu, Subdos, Sâlea, Biondoiu, Ostroveanu, Vârjoghie, Pârlituri, Ietegane, Grejdeana, Buzicaș, Bujoara, Bârneață, Prescure.
Țăranul vâlcean, prin ascuțimea minții, ironia și autoironia sa și seninătatea cu care întâmpină vicisitudinile vieții de zi cu zi, amintește mult de țăranul muntean din prozele lui Marin Preda și Zaharia Stancu. Trist este faptul că satul de azi, tot mai străbătut de betoane și asfalt, de case moderne, fibre optice și rețele de apă și canalizare, își pierde treptat identitatea, obiceiurile și tradițiile strămoșești. Iar scriitorii olteni, care mai abordează lumea satului, sunt din ce în ce mai rari, motiv pentru care trebuie să-i mulțumim și să-l felicităm pe domnul Gheorghe Nicolăescu, pentru această nouă lucrare.
Și, totuși, acolo, pe ulițele satului natal, se află, pentru mulți dintre noi, eterna regăsire – a copilăriei, adolescenței, primei tinereți – a deslușirii miracolelor vieții, a caligrafierii primelor slove, a fiorilor primelor iubiri.
Ultima povestire a autorului, „Sacrificii”, îl are drept protagonist pe Nelu Dijmărescu, un tânăr de la marginea Băniei, înconjurat de personaje, precum mama sa Rozica, viitoarea soție Sabina, caporalul Titică Tăgârță, „al Catrinei lui Dumitru Lenii lui Costache”, colonelul Geamănu, un doctor „făcător de minuni”, plutonierul felcer Mitică, sora medicală Catinca, fruntașul Cristache, soldatul Octavian, dulgherul Dumitru Nedelea și inginerul Cornel.
Autorul dorește să reliefeze, printr-o serie de fapte și întâmplări, comportamente și atitudini ale personajelor sale, ideea de sacrificiu, în multiplele sale forme. Este adevărat că, în viața fiecăruia dintre noi, există momente în care facem sacrificii, din diverse motive – obiective sau subiective, conștientizate sau nu. Vorbim despre sacrificii supreme, față de țară, față de principii, idei sau idealuri. Dar și despre sacrificii pentru familie, camarazi, prieteni, colegi. Întreaga viață, Nelu a fost călăuzit de spusele mamei sale: „Doar cei care sunt cu adevărat oameni pot face sacrificii, dragul meu băiat cuminte.”
Noile scrieri ale lui Gheorghe Nicolăescu le citești cu plăcere, regăsind în ele valori umane profunde, fapte, oameni și locuri care ne par cunoscute, parcă trecute și de noi.
Gheorghe Geantă
Slatina, 20 octombrie 2024
