Într-o vreme în care vorbele circulă repede și sensurile se pierd ușor, satul încă păstrează gravitatea rostirii. Despre puterea Cuvântului, despre tăcere, despre Arghezi, Blaga și Nichita Stănescu, dar și despre rostul unei publicații culturale la Săliștea-Mălaia, dialogăm cu Mitif, inițiatorul „Jurnalului de Mălaia”.
De ce o publicație cultural-socială în mediul rural, la Săliștea-Mălaia?
Pentru că satul nu trebuie lăsat să tacă. Orașele au reviste, tribune, festivaluri și zgomot. Satul are memoria. Iar memoria, dacă nu este scrisă, se pierde. „Jurnalul de Mălaia” s-a născut dintr-o nevoie sufletească: păstrarea vie a Cuvântului, într-un loc unde oamenii încă mai știu să salute cu inima și să privească muntele ca pe o rugăciune.
În mediul rural, cuvintele au greutate. Un om poate fi ridicat printr-o vorbă sau doborât prin alta. O publicație cultural-socială trebuie să existe tocmai aici, unde adevărul încă mai are chip omenesc.
Vorbiți des despre puterea Cuvântului. Ce reprezintă el pentru dumneavoastră?
Cuvântul este poate cea mai periculoasă și cea mai frumoasă invenție a omului. El poate fi armă și mângâiere. Poate aprinde războaie, ori poate vindeca suflete. Un glonț rănește un trup. Un cuvânt poate răni generații.
Tudor Arghezi, marele meșter al „cuvintelor potrivite”, a înțeles că limba română trebuie cioplită, șlefuită și iubită. El a luat cuvintele din țărână și din suferință și le-a ridicat la rang de catedrală.
Blaga, care până la patru ani aproape că nu a vorbit, a transformat tăcerea într-o filozofie a rostirii. La el, Cuvântul capătă forma unei lumini interioare. El a făcut din rostirea românească o perlă a spațiului mioritic.
Iar Nichita Stănescu a mers și mai departe. A descoperit „Necuvintele”, acea zonă în care sufletul simte mai mult decât poate spune limba. Uneori, cele mai importante adevăruri nu se rostesc complet. Ele se intuiesc.
Există momente când Cuvântul nu ar trebui rostit?
Da. Și cred că aceasta este una dintre cele mai mari înțelepciuni: să știi când să taci. Nu orice adevăr trebuie aruncat ca o piatră. Există cuvinte care trebuie lăsate să dospească în inimă înainte de a fi spuse.
Astăzi, trăim într-o lume care vorbește enorm și ascultă foarte puțin. Se scrie repede, se judecă repede, se rănește repede. Cuvântul și-a pierdut, uneori, solemnitatea.
Înainte de a rosti ceva, omul ar trebui să se întrebe: zidește sau distruge?, aduce lumină sau zgomot?, lasă rană sau speranță?
Și, totuși, de ce să mai scriem astăzi?
Pentru că scrisul este o formă de supraviețuire sufletească. Atunci când un om scrie sincer, își salvează o parte din inimă. Iar când o comunitate scrie despre sine, ea devine istorie.
„Jurnalul de Mălaia” își dorește să lase în urmă conștiință, memorie și lumină. Pentru că, uneori, între două coperți poate încăpea mai mult adevăr decât într-o viață de tăcere.
Daria Badea
