Frica bolnăvicioasă a lui Ciolacu de fustă… Aceasta pare a fi una dintre marile provocări ale politicii românești contemporane. Nu atât din cauza viziunii sale asupra unei Românii moderne, ci dintr-o neliniște existențială legată de fuste, melci și viermi. Da, ai citit bine: fuste! Dar nu oricum, ci, evident, obligatorii, ca în viziunea unui politician care, în loc să fie preocupat de strategii economice și dezvoltare, se teme că va fi forțat să îmbrace o fustă, în loc de costumul său care costă o avere. Și nu doar atât, mai sunt și acei viermi de diferite specii și dimensiuni, probabil un simbol al „modernității” sau al politicii euro-atlantice de care se tem Georgescu, Simion, Ciolacu, Șoșoacă și Gavrilă-It’s gone…
Deși declarațiile de acest tip pot fi amuzante într-o piesă de teatru absurd, în contextul unui discurs politic, ele reflectă o realitate mult mai sumbră: bârfele, superficialitatea și absența unui discurs rațional. Aproape că devine un sport în România să ascultăm politicieni care spun orice doar pentru a atrage atenția. Ciolacu, din păcate, nu face excepție. Nu mai contează programul economic al guvernului sau viziunea asupra educației și sănătății publice. În schimb, asistăm la o luptă crâncenă pentru capul de afiș al celor mai ridicole afirmații.
Iar cel mai trist e că aceste fraze, pe cât de absurde ar părea, au un efect real asupra percepției publice. Pe măsură ce Ciolacu își exprimă fricile personale legate de fustă sau de sub-fustă, și alți politicieni din jurul său continuă să emită agramatisme și bazaconii care nu doar că îndepărtează încrederea cetățenilor, dar contribuie la crearea unui climat de sfidare a logicii și a bunului simț românesc.
Crin Antonescu, cu toate păcatele lui, aflat într-o poziție mai mult decât delicată, încearcă să salveze imaginea unei alianțe care pare să scârțâie la fiecare pas. Oricât de mult ar încerca să pună în umbră greșelile și inconsecvențele colegilor săi de alianță, el nu poate să acopere prostia și dezinformarea ce bântuie tabăra din care face parte. Este tot mai evident că între Ciolacu și Antonescu nu se află doar o luptă politică, ci o întreagă dramă națională.
Paul Stănescu, cu o simplitate aproape nostalgic-agrară, spunea adevărul într-un fel realist: ,,Dacă Antonescu nu ajunge la Cotroceni, toți acești ștabi, alături de mine, trebuie să plece acasă.”
Și unde se duc?, ne întrebăm noi. La vatră, cu sapa și lopata, să învețe limba română, să taie frunze la câini și să se apuce de agriculturi de subzistență. O imagine destul de realistă pentru mulți dintre cei care au ales să își construiască cariere politice pe urmele celor ce erau mai buni la a da declarații decât la a guverna.
La final, rămâne o întrebare: ce fel de viitor le pregătesc acești politicieni, care se tem de fuste și viermi, copiilor noștri? Poate unul unde logica și educația se află pe cale de dispariție, iar singura armă este gura mare și „lupta pentru demnitate” – o luptă purtată însă cu pantalonii roșii ai lui Călin Georgescu, nu cu idei clare.
Căci, din păcate, lumea politică românească pare că se joacă de-a politica, lăsându-i pe adevărații oameni de stat, aceia care au viziune și răbdare, să se chinuie într-un peisaj marcat de hazul sinistru al unora ca Ciolacu, care nu pot imagina o Românie modernă decât ca pe o scenă în care se cântă manele și se poartă șalvari.
Dumitru Sîrghie
