Ca ziariști locali, încercăm să luăm pulsul cetății și să publicăm, neobosit, buletinul lucidității. Ni se ține socoteală, de la titluri la virgule, de către o antipresă de curte, fidelă glandelor de partid, ca un animal bine dresat. Suntem suspectați de gânduri, învinuiți de tăceri și crucificați de fariseii moralei publice, conduși din penumbră.
Ne judecă și alții, dintre cei care așteptau favoruri: șefi de divan, primari care dau din degete, deputați cu studii la „Spiru”, gânditori de partid care nu pot articula două fraze fără „strategic” și „prioritar”. Pe lângă ei, înfloresc gazetele-lingură, foi tipărite cu tonerul interesului propriu, patronate de foști șoferi de partid sau actuali bătăuși cu diplomă. Se vând la colț de stradă, dar mai ales la colț de birou, în schimbul unor contracte grase de promovare. N-au cititori, dar au fonduri. N-au idei, dar au sponsori.
Într-o bună zi, un șomer din televiziune scoate un vlog și se face „opinion leader”. Altul, un profesor suplinitor care pune virgulă între subiect și predicat, se transformă în „analist politic” și își dă cu părerea despre tot, cu orice preț. Mai deunăzi, un ospătar devenit consilier local scrie „editoriale” și cere respect pentru „instituții”. Se fac ziare într-o noapte, redacții într-o scară de bloc, iar directori din foști bodyguarzi.
Am intrat într-un fel de azil media: refugiu pentru ratați, neîmpliniți și frustrați, care confundă pixul cu pumnul. Pe lângă trusturile cu sediu propriu, se înșiră amatorii: pozează în moraliști, dar își încasează publicitatea electorală în taină. Toți au o mână în buzunar și o alta pe tastatură.
Gândirea e cu aprobare. Simpatia trebuie să placă mai întâi unui influencer analfabet sau unui politician care nu-și scrie nici declarațiile de avere. Nu am corespuns nazurilor dreaptei pseudoliberale, nici delirului gălăgios al stângii pesediste, nici pretențiilor extremei care urlă, ca din ,,gură de șarpe”.
Trăim sub o cenzură mult mai perversă decât cea militară: una economică, de cartel, de grup. Trebuie să apărăm cu pana noastră salariile patronilor care urlă „libertatea presei” la microfonul partidului. Trebuie să justificăm lipsa de coloană, să dăm armură curviei intelectuale. Să devenim firul de morală într-o țesătură de frică.
Ne cer să facem „proiecte editoriale” pentru niște impostori care nu știu nici măcar ce-i un titlu adevărat. Să construim doctrină pentru lene, corupție și lașitate.
Iar javrele “nevinovate” sunt dezamăgite că nu le-am lins mâna.
Mi-e o greață paroxistică!
Dumitru Sîrghie
