Trezită din somnul inutilei sale existențe de pe acest pământ, Elena Udrea s-a îmbrăcat în salopete, și-a pus casca de protecție pe cap, baletând astfel printre ruinele fostei uzine Republica.
Sus-pomenita „capră metafizică”, așa cum ar spune Emil Cioran, întregește cu voioșie acest divertisment electoral televizat, în care fermentează fosforescent putregaiul național.
Flecăreala și înflăcărarea electorale ale acestei blonde sexy pot genera niște efecte psihologice nemaiîntâlnite până acum în rândul „adolescenților” care bat înspre 60 de ani, pot genera drame sufletești, sinucideri din dragoste, în lanț, suflete zdrobite, aripi frânte și vise năruite…
Drept dovadă a acestei afirmații stă strigătul disperat al unui fost aperist, fost liberal, aspirant UNPR și actualmente membru al PMP, strigăt de luptă lansat recent în eter: „Nu știu, deocamdată, cât de inteligentă e, dar, ca femeie, e de o frumusețe și de un farmec indelebile, de o sută de ori mai mult de cum o arată «sticla televizorului»… Și eu pot să spun, fără să mă rușinez, că acum 20 de ani […] aș fi iubit-o până la neurastenie, până la dezastru, până la pierderea instinctului de conservare…”
Dacă un simplu membru PMP, subordonat marelui „geniu politic”, Marin Bobeș de la Olt, gândește așa, imaginați-vă cum s-a purtat Traian Băsescu prin lumea asta mare, lovit de neurastenie și lipsit de fundamentalul instinct de conservare!?
Că nu degeaba umblă Elena Udrea, din post în post, din creangă-n creangă, cu pieptul des-golit și cu capul pe sus, ca spicul cel gol! Profitând de vigoarea decăzută a unui bărbat cu jumătate de pălărie (a se citi Cristian Diaconescu – cel cu care Udrea și-a făcut pantofii în văzul lumii) și abuzând de zoologia ei trupească apetisantă, ca și de relația sa cu acest „piroman al iluziilor”, Traian Băsescu, capcana blondă lasă zilnic în urma sa miasmele minciunii televizate și ale populismului de paradă.
„Cu sânii grei de pofte”, Elena Udrea vrea să facă România frumoasă, după chipul și asemănarea lui Traian Băsescu, cel care o protejează pătimaș și orb, ținând parcă morțis să iasă lamentabil din istorie.
„Carnea să se simtă bine, ceea ce o însuflețește nu mai contează!”, spunea cândva, în Homo Posteritas, prietenul nostru de la Timișoara, poetul Claudiu Iordache. Altfel spus, ce mai contează programul și ideile cu care peltica de la Pleșcoi încearcă să ne aburească, atâta timp cât nurii săi tresar înfiorați pe ulițele patriei și pe ecranele televizoarelor și că „paturile contemporaneității sunt asemenea unor buchete de gemete”!?
Ca și Elena Ceaușescu, Elena Udrea nu mai are nevoie de intelectuali în partid, ci de lăutari care cântă după ureche, de semidocți și de traseiști politici, faună des întâlnită în mai toate formațiunile politice românești. Pocnind din bici pe lângă boi (stați liniștiți, că nu ne-am referit neapărat la Gelu Vișan și Adrian Rădulescu!) Elena Udrea își etalează găunoșenia minții și a pohtelor sale extrapolitice, trăindu-și astfel, ca și Traian Băsescu, ultimele resturi de putere, de credibilitate și de amăgire…
Dumitru Sârghie
