Grădina de flori din sufletul lui Ion Crețeanu

„Rapsodul popular de patrimoniu”, așa cum a fost supranumit conjudețeanul nostru Ion Crețeanu, s-a născut la 8 ianuarie 1959, în Voineasa Oltului. Primele 8 clase le-a făcut la școala din satul său natal, urmând apoi Liceul Nicolae Bălcescu (astăzi, Carol I) din Craiova și desăvârșindu-și studiile la Facultatea de Electrotehnică din aceeași cetate eternă a Băniei.

Deși a făcut față cu brio unui liceu în care Matematica era „Regină”, non-conformistul Ion Crețeanu a fost olimpic național la Limba Română, „Împărăteasa sufletului românesc”, așa cum o alintă acest Orpheu al Olteniei Profunde. Se vede treaba că alte orizonturi profesionale l-au atras, în ciuda faptului că a obținut pe merit o diplomă de inginer în electrotehnică și a lucrat, până în 1996, la Porțile de Fier II și la Schela de Foraj din Craiova.

Culegător de folclor încă din fragedă copilărie, trezindu-se cântând de la vârsta de trei ani, Ion Crețeanu avea să-și urmeze menirea, fiind încadrat de specialiști în galeria rapsozilor autentici ai Olteniei și ai României, frate de cruce cu întâiul cobzar și înger-menestrel al pământului românesc, Tudor Gheorghe.

Această patimă ancestrală a cântecului țărănesc l-a trecut demult pe Ion Crețeanu în rândul Nemuritorilor… Prin cântecul său, prin dăruirea în totalitate pentru tot ce-i românesc într-ale tradiției strămoșești, Ion Crețeanu celebrează lumina nestinsă a cântecului din vatra satului. Pentru el, neamul românesc, cu datinile și folclorul aferente, este un „neam al nemuririi”, așa cum ar spune, dacă ar mai trăi, marele poet gândirist și slătinean, Pan M. Vizirescu. Cel care, deși a fost surghiunit de bocancii Securității comuniste, a trăit într-o „permanentă primeneală de suflet”. Așa cum trăiește și Ion Crețeanu, cel care se ghidează în umbletul lui, peste mări și țări, după îndemnul Sfântului Augustin: „Iubește și apoi poți să faci ce vrei!” Ca atare, Ion Crețeanu iubește și cântă… Ce poate fi mai nobil pe această lume trecătoare?

„Ion al Cobzii”, așa cum i-a spus lui Crețeanu marea soprană, tot slătineancă, Felicia Filip, este nedespărțit, prin toate peregrinările sale muzicale, de un alt mare român născut tot în județul Olt, nimeni altul decât poetul, filozoful, ziaristul și publicistul Miron Manega. Cel care propagă, până la lacrimi, cântecul venit din străfundurile acestui neam care moare și învie periodic, precum Pasărea Phöenix.

Prin cântecul său, Ion al Cobzii sărbătorește, în fiecare zi, pământul acesta românesc, care ne rabdă pe toți, sărbătorește florile și rodul aromitor al acestui pământ, denumit cândva Grădina Maicii Domnului. Glasul său – suavă tremurare – ori fermă și răspicată rostire, ne vorbește în permanență despre neamul românesc care – iată – crește în veșnicie și prin cântecul marelui nostru cobzar.

Durerile, plânsul, zbuciumul, nepătrunsul cerului, trâmbița eliberării – altfel spus – cosmosul sufletului românesc, de la origini și până în prezent, iată chintesența cântecului revărsat spre oameni de către Ion Crețeanu.

Crinii bucuriile absolute, dar și spinii însângerați de pe fruntea Mântuitorului îi regăsești în baladele și doinele marelui nostru Artist. Atunci când Ion Crețeanu cântă îngenuncheat în fața auditorului său din lira lui tracă (așa cum i-a spus Miron Manega cobzei Artistului) pogoară din cer liturghii de înger. Agonie, uneori tăcere, durere și apoi… Înviere. Iată ce conțin cântecele din vatra satului pe care Ion Crețeanu le ridică – pe fiecare în parte – la rang de imn național. Cântece care pun degetul pe rană și te mântuiesc sufletește.

Suspin ancestral și apoi… Lumină din Lumină. Pentru Ion al Cobzii, muzica este o floare care se înalță din sângele lui, o floare ca o ofrandă cristalină, ca o flacără generatoare de altă și altă flacără, continuând așa până ce – prin tot ceea ce ne transmite el – în fața ochilor ni se revelează grădina de flori din sufletul său de-a pururi românesc.

Tot omenescul din el se concentrează asupra lirei trace, iar versurile lui, înflorite din pământ românesc, devin bobițe de leac… Mâinile lui fermecate sunt coordonate nu de rațiune, ci de suflet, de metafizica sufletului său, din ochi îi cad boabe mari de rouă, iar glasul său vibrează și oftează pentru pământul acesta sfânt pe care trădătorii de neam și de țară îl spurcă adesea.

Ion Crețeanu a trecut de multe ori prin boală, dar a renăscut tot de atâtea ori apărând – instantaneu – în alte și alte înfloriri… Cântecul l-a salvat de bolile trupului și, de aceea, el ni-l oferă nouă, cu atâta generozitate, pentru a ne salva și pe noi de bolile sufletului pe care le-am căpătat în aceste vremuri de restriște…

Ce preamărește Ion Crețeanu prin cântecul său? Un veșnic ieri, un azi etern și-un mâine infinit mai nobil. Ascultându-l, rămâi multe clipe învăluit lin de lumina românității care iradiază din ochii lui. Contemplându-l, simți saltul acela biruitor din inima sa care înalță muzica zorilor, din vatra satului, până la Dumnezeu-Tatăl. Fredonându-i și murmurându-i cântecele înălțătoare, dar și tragice în același timp, simți cum ți se preling în inimă mărgăritarele sufletului țărănesc autentic pe care le-a deprins de la bunicul său, Țică, despre care Artistul spune că era „o universitate în mișcare”!

A concertat în Bulgaria, Serbia, Belgia, Italia, SUA, Canada, Macedonia, Spania, Ungaria, Republica Moldova, dar și în toate marile orașe ale României, înmiresmând inimile românilor din Diaspora, pe cele ale străinilor, dar și pe cele ale fraților români de acasă.

Îi este un dor permanent de cei față de care a greșit, fără să le ceară iertare și coboară, din când în când, de pe Columna lui Traian, înveșmântat în ipingeaua lui fermecată și încălțat în opincile ce i-au aparținut cândva lui Ion Șerban, zis Tarzan, un cobzar vestit din secolul trecut.

Cântă la Ateneul Român, apoi la Academia din Roma, apoi la Caracal și nu în ultimul rând la Căminul de Bătrâni din Slatina ori la Penitenciarul de Copii și Minori de aiurea. E clar că rapsodul acesta, coborât din os domnesc de țăran oltean din Voineasa Oltului, a negociat cu Dumnezeu în favoarea poporului român.

Dumitru Sârghie