„Mai există lumea?”, a întrebat o femeie de 70 de ani, scoasă de sub dărâmături după 122 de ore de la cutremurul din Turcia.
Da!, lumea continuă să existe, cu tragedii, empatie, drame, solidaritate, miracole, bucurii, suferință. Din păcate, lumea în care trăim, trebuie să se obișnuiască , cu fiecare zi, cu moartea, frica, ura, dezumanizarea.
Ceea ce credeam, până de curând, că există doar în filmele SF, am văzut a fi în realitate: blocuri de locuințe intrate în pământ cu locatari cu tot, copii născuți sub dărâmături, părinți sfâșiați de durere așteptând să le fie scoși fiii din adâncurile tenebroase, familii întregi ale căror locuințe le-au devenit morminte. Supraviețuitorii își caută rudele printre ruine. Uneori se întâmplă miracole și cei dragi sunt scoși vii la lumină. De cele mai multe ori, în locul acestora, au rămas doar câteva amintiri: un caiet de școală, o fotografie, un fular… „Este a fetei mele, cea mare”, se tânguie un sirian care ține în mână o bucată de hârtie acoperită cu un scris de mână după care se prăbușește peste grămada de moloz sub care zac toți cei dragi.
Drama acestor popoare, turc și sirian, este provocată de un cataclism natural, de furia naturii. Este încă vie în mințile și sufletele noastre… Cea a poporului ucrainian, provocată de către ruși, a rămas , parcă, undeva în urmă. „Nu vă obișnuiți cu suferința noastră!”, ne implora Olenca Zelensca, la vreo două luni de la începere războiului. Acum, la un an de la declanșarea acestuia de către Putin, constatăm că, din păcate, așa s-a întâmplat! Ne-am obișnuit cu drama celor câteva milioane de ucraineni care au luat drumul pribegiei, cu al a altor zeci de milioane rămase acasă și lăsate de către ruși în frig și întuneric , cu drama femeilor care nasc în buncăre și a copiilor deportați în Rusia, cu gropile comune, cu spitale și blocuri de locuințe transformate în ruine, cu masacre inimaginabile. Nu ne mai revoltă și nu ne mai intrigă nimic. Nici când li se mulțumește pușcăriașilor care au omorât, cu seninătate, oameni nevinovați „Avem nevoie de talentele voastre de criminali”, le spunea Kadîrov, călăul lui Putin, acestora când le înmâna, cu solemnitate, drept răsplată, „certificatul de libertate”. Nu ne mai surprinde cum răsplătește Putin familiile celor care și-au pierdut fiii „pe frontul dezrobirii”, cu bani pentru o mașină Lada. Mai nou, văduvelor le oferă câte o haină de blană. Nu știm dacă face de la început o înțelegere cu acestea: lasă bărbatul la război că dacă moare primești o haină de blană. Nici dacă haina primită, odată cu coșciugul, este mărimea sau culoarea potrivită. Putem însă să ne întrebăm: câte rusoaice mai au nevoie de o haină de blană?
Prof. Elena Sîrghie
