Cel puțin o dată în an, trec Carpații pentru a respira, fie și pentru o zi, aerul occidental românesc al Sibiului. Simt nevoia să retrăiesc, de fiecare dată, acea stare de liniște, de bucurie și pace. Indiferent cât de aglomerat ar fi orașul, de câte limbi ai auzi vorbindu-se în jurul tău, seninătatea oamenilor, sentimentul de armonie, al tău cu tine însuți și cu ceilalți, este de neprețuit.
Așa se face că, într-o zi de sfârșit de decembrie și de an, mă preumblu, prin oraș, din Piața Mare, în Piața Mică, de la Podul Minciunilor, la Turnul Sfatului. La un moment dat, pașii mă poartă într-o margine a Pieței Mari, cea străjuită de Palatul Primăriei, Biserica Romano-Catolică și Palatul Brukenthal, pe de o parte, și spatele căsuțelor de lemn, cu de toate, din Târgul de Crăciun. Aici, o fetiță de vreo 4-5 ani, cu jachetă roz și ochelari de soare de aceeași culoare, hrănește porumbeii Pieței. Îmi atrage atenția sobrietatea cu care o face și cum porumbeii aproape că îi ciugulesc din palme, în liniște, acele miraculoase boabe de grâu. Fetița pare o Mare Preoteasă, dintr-un templu antic, ce săvârșește un ritual sacru, cel al hrănirii porumbeilor – acești mesageri ai păcii. Astfel, pentru mine gestul ei are aceeași valoare ca și acțiunile marilor strategi ai lumii, pentru salvarea păcii pe pământ. Mă apropii și eu, ușor, ușor, dorind să imortalizez această scenă ce face parte, parcă, din Magia Sărbătorilor.
Însă, la al treilea țăcănit al blitzului, porumbeii se sperie și, rând pe rând, își iau zborul. Bucuria mea este fără margini. Întotdeauna m-a fascinat zborul păsărilor… Porumbeii, cu aripile larg deschise, profilate pe galbenul clădirilor maiestuoase din jur, fac să-mi tremure sufletul de emoție. Când, însă, cobor privirea și ochii îmi cad pe chipul cuprins de tristețe al fetiței, îmi dau seama că, de fapt, am comis un sacrilegiu. Eu, în dorința mea, egoistă, de a imortaliza comuniunea dintre copil și porumbei nu făcusem decât să-i zădărnicesc, ceea ce pare a fi misiunea ei nobilă pe pământ. Și, în timp ce ea rămâne nemișcată, împietrită chiar, așteptând ca porumbei să revină pe pământ și, astfel, să-și încheie menirea, pe mine mă străfulgeră un gând: acela de a-i cere iertare! Dar nu știu de ce nu pot să o fac… Acum, îmi pare rău că nu am putut spune: „Îmi pare rău”. Poate ia-și fi adus fetiței cu hăinuță roz un strop de alinare.
Îmi liniștesc, totuși, conștiința… La anul, după ce voi trece munții și voi reveni, astfel, la Sibiu, am să-i spun. Știu că Magia Sărbătorilor va face ca ea să fie tot acolo, într-o margine a Pieței Mari, săvârșind același ritual… Și poate, atunci, chiar va fi pace în lume…
Elena Sîrghie
Splendid,Dna.Profesoara!Ce condei,ce idei…