Versurile Cameliei Florescu nu sunt o chestiune de conținut, ci una de intensitate și duh metafizic… O transfuzie de sânge într-o versificație când distilată, când spumoasă, care sublimează ritmul, rima și muzica interioară a unei poezii, în care palpită nostalgia timpului pierdut, a copilăriei și a sfintei tinereți, uitate, parcă, pe „raftul cu uimiri” al acestei minuni care se cheamă VIAȚĂ.
Autoarea acestui volum, numit simplu „Nu-s o fată ca oricare”, ne spune povești încă nespuse, trăgând după ea „ploile rămase în toate lacrimile noastre”, neplânse încă. În „ceasurile despletite” ale vremii, Camelia Florescu, o cunoscută solistă de muzică ușoară, cu glas de ciocârlie, declanșează, prin scrisul său, noi înfloriri ale femeii, pe care o redefinește mereu și căreia îi ațâță, prin vers, focul iubirii. Femeia – „muză tristă”, declanșatoare de războaie, cea care dezleagă mistere și descuie ușa tainicelor iubiri, femeia care-și cioplește „din dragoste, o lume… Poeta noastră pășește liric și adânc „în hățișul” sinelui, răsucind „săbii mute” în „sângele cald al iertării” și în notele unui „cântec neînceput”, încă, în sufletul ei.
Versul ei senin și, în general clasic, filtrează parcă eternitatea și mă obligă la o întrebare firească: cum se va cristaliza personalitatea Cameliei Florescu în ochii posterității? Ca fiind o poetă de rafinament sau o interpretă de muzică ușoară, în aqua forte, căreia mari compozitori români, precum Jolt Kerestely, Marcel Dragomir, Dan Ardelean, Dan Ștefănică, Octav Firulescu ș.a. i-au încredințat melodii în primă audiție?
În agitația aceasta oarbă a vieții, poezia Cameliei este de-o luminozitate maximă, mai ales pentru că, asemeni volumului de poezii „Apă bună de băut” al fratelui nostru sârb, Adam Pusloic, în poezia Cameliei totul e neînceput, diafan, pur, neconsumat… Duhul ei liric „miroase a iarbă”, când „berze discrete vestesc ritualuri”, iezii scâncesc în ieslele în care s-a născut și Mântuitorul, iar copiii țăranilor „se strâng ciopor să privească / Cum intră, prin crengi, primăvara în sat”.
Pe Camelia frunza o-nfrunzește, noaptea o noptește, sângerul o sângeră, cântecul-dor o cântă, brazda-plâns brăzdând-o, ninsoarea ningând-o, iubirea iubind-o, jalea jeluind-o, pacea împăcând-o, cuțitul crestând-o, soarele sorind-o… iată, dragi cititori, iubirea de oameni a acestei doamne care cântă, scrie poezie și dansează…
Apar în poemele sale, de-o generozitate divină, bătrânii noștri, „bunicii nimănui”, „sub hamuri stinse-n ceară”, cei care „Strivesc în poală, rușinați, / O cârpă veche cu doi bani, / Rămân de doruri atârnați, / Ai nimănui bunici sărmani.”
Camelia Florescu iubește aproapele așa cum se iubesc doi copaci aflați în proximitate, vindecându-și, prin cântec și poezie, rănile căpătate în vis. Un fel de delir din dragoste, declanșat de propriile ispășiri prin artă.
Din când în când, în volum, apare câte-o poezie albă, care are un cântec lăuntric aparte: „uitase în poșeta verii, / toată larma și clorofila, / tot dansul nopții, / toată cenzura / cu care își / punea port-jartierul / grăbită (…) uitase / inelele / lângă covata unde / frământase / pasca de Paște.” (Contratimp)
În orele „dezbrăcate de mister”, pe tâmplele Cameliei, atârnă mirarea și umblă „prin lume, topită-n viori”, „taie ceața până la os”, cu „cuțitul de ger al poeziei.” Setea infinită a spiritului ei ne duce și la anumite vibrații socratice care, culmea , nu ne împing gândul spre moarte, ci vizează nemurirea care despică poteci în carnea îndrăgostiților, așteptați cu masa pusă… „Ar fi ciudat să mă îmbii cu vin (Eu care n-am băut decât cucută), / Eu ce-ți țin încă masa așternută.” (De la Ana la …Haifa).
Poeta își invocă și tatăl plecat la stele, așteptându-l alături, ca să tragă împreună, peste ei, perdelele cerului, apoi inventează, metaforic vorbind, glonțul care nu ucide, ci ne vindecă și ne iartă de tot și de toate:
„un dangăt de noapte / m-a uitat afară din mine / cu genunchii juliți de întrebări / cu gleznele verzi / de la cât de des am căzut în speranță”. Iată, oameni buni, versuri memorabile, care inundă eterul, țâșnind din artezienele talentului nativ și firii artistice ale Cameliei Florescu. Cea care decojește clipele, sălbăticia și respirația poeziei, punându-și în păr „lanțurile ploii” și urcând, în doi, spre apogeu, „de jos în sus”.
Camelia Florescu, alături de alesul ei, își traversează destinul artistic, confiscându-ne, prin cântec și poezie, aburii respirației și mimând „Ora exacta a fericirii”, „ca niște ceasornice, neîntoarse la timp…” Poezia Cameliei este de-o luminozitate maximă, mai ales pentru că ea, în demersul ei liric, conlucrează, ca orice poet autentic, cu divinitatea. De aceea, își permite să facă, din când în când, câte un „salt în gol”, așezându-se „la Sud de viață, tihnit și hoțește”, învățând să peticească nemărginirea…adică Cerul.
De la „saltul în gol”, la „saltul în ochiul apei”, nu mai e decât un pas: „Soldat în ochiul apei, urcând tot în răspăr, / Nu-i casa mea aceasta care nu mă mai are.”
Și, dacă, adeseori, Camelia se intersectează cu zona confuză a dragostei ( „Și te-am purtat pe brațe și te-am văzut plângând, / Sub cercul ce se-nchide cu mirare”), tot ea, poeta și interpreta de succes, își redresează eul „înfrigurat” și renaște „în stația lui / plus infinit.”
Nu vă spun o noutate: diferența dintre poezia romantică și caldă a Cameliei Florescu și poezia „la modă” de astăzi, alunecată în extrema unui libertinism haotic, agitat și lipsit de normele gramaticii noastre de toate zilele (Știți zicala caragialiană „Cinste și gramatică”), se măsoară după rezonanța afectivă a poeziei în sine, cea care, în cazul autoarei noastre, curge lin, ca o fantă de lumină, în semiîntunericul vremuirii noastre…
Felicitări, Camelia Florescu!
Dumitru Sârghie
