Ca să mă feresc de boicotul psihologic și financiar al politrucilor, care exercită asupra-mi tot felul de presiuni, ar trebui să scriu despre viitor, nu despre prezent și nu din lașitate, ci din scârbă. Din păcate pentru mine, dar și pentru confortul apropiaților mei, eu nu simt viitorul. Nu mi-l pot imagina. Așa că rămân în prezent și mă las înlănțuit și transportat, clipă de clipă, de prezent. Nedumerire, teamă, îndoială… Dezgust pentru eterna Românie, în care nimic nu se schimbă… Dimpotrivă, restaurația comunistă ne bate, zgomotos, la ușă…
Așadar, astăzi, am să vă vorbesc, dragi cititori, despre un tânăr de 24 de ani, mult mai înțelept, mult mai proaspăt în gândire și mult mai optimist decât subsemnatul. Spun asta, fiindcă el nu s-a lăsat copleșit de handicapul fizic pe care îl are, nici nu l-a dezarmat chipul schimonosit al României de azi și, mai mult, spre deosebire de noi, cei care părem a fi întregi trupește, crede că România mai poate intra în ordinea lumii.
DAR DESPRE CE ESTE VORBA, OAMENI BUNI?
În urmă cu zece ani, am cunoscut un băiat de 14 ani, originar din comuna Cungrea, pe numele său Vlad Nicolae Bogdan care, în urma unui accident, a rămas cu un handicap grav locomotor, deplasarea sa fiind posibilă doar cu căruciorul…
Împreună cu primarul de atunci al comunei Cungrea, d-l Ion Murguleț, m-am deplasat la locuința părinților săi din Drăgășani, pentru a mediatiza cazul și pentru a apela, jurnalistic, la cei cu dare de mână, în vederea obținerii unor fonduri bănești, necesare unei operații în străinătate. Din câte am aflat ulterior, suma respectivă a fost realizată, grație sus numitului primar, Bogdan a făcut deplasarea la o clinică din China, a fost operat, dar, scumpul de el, a rămas tot în cărucior.
L-am revăzut zilele trecute, într-un birou al Primăriei Verguleasa, el butonând de zor la un calculator modern. Dumnezeu parcă m-a îndemnat să bat la ușa aceea pe care scrie „Asistență socială” și să-l întâlnesc, după un deceniu, pe copilul de altădată, cu ochii lui triști, dar irizați de o flacără verde a speranței… Eu nu l-am recunoscut imediat, dar el când m-a văzut a fost cuprins de o explozie de bucurie cum rar am mai văzut, în ultimul timp, pe fața cuiva.
„Domnule Sârghie, nu mă mai recunoașteți? Sunt eu, Bogdan de la Cungrea (părinții săi aveau o casă și la Cungrea), cel despre care ați scris, cu 10 ani în urmă, în Linia Întâi”. Brusc, am rememorat scena de demult, cu tristețea apăsătoare și disperarea părinților săi, cu expresia trist-surâzătoare a copilului de 14 ani, imobilizat în scaunul cu rotile, acel copil în ochii căruia licărea speranța.
Mi-au dat lacrimile… L-am îmbrățișat cu candoarea cerului senin și cu sinceritatea limpezimii unui izvor de munte… Am văzut în fața mea un tânăr sclipitor, sigur pe el, de un optimism debordant, dublat de o educație aleasă. În cei zece ani care au trecut peste noi amândoi, Bogdan a absolvit o facultate de asistență socială, și-a însușit temeinice cunoștințe de psihologie, sociologie și, mai ales, noțiuni de morală și religie. Toate acestea s-au adăugat la inteligența lui nativă și l-au înălțat spiritual deasupra suferințelor sale fizice, dându-i o mie de argumente să-și umple golurile sinelui, cauzate de boală, și să-și trăiască viața, cu incandescența unui tânăr de 24 de ani, care nu are nicio problemă medicală.
Mai mult, Bogdan este foarte fericit că, prin generozitatea primarului comunei Verguleasa, a fost angajat, în Primărie, voluntar, ca asistent social. Pentru a-și pune în practică cunoștințele teoretice în acest sistem al asistenței sociale și pentru a se obișnui cu un program impus de un loc de muncă, fie și fără niciun leu. Iubește psihologia la nebunie, pentru că numai așa a ajuns să se cunoască mai bine pe sine și să-și distingă, cu precizie, aproapele și „departele” din proximitatea sa.
Conduce o mașină specială și iubește viața în toată plenitudinea ei. Visează la un loc de muncă, grație căruia dorește să câștige un salariu, conform pregătirii și competențelor sale dobândite la facultate. A fost un student exemplar și, chiar dacă lucrează voluntar, este un slujbaș exemplar, așa cum ne-a spus însuși primarul Valentin Piciu, care regretă că legea nu-i permite să-i dea un salariu, pe acest post fiind, totuși, angajat altcineva, cu vechime în câmpul muncii, ca să folosesc o expresie marxistă.
M-am întrebat siderat care e sursa optimismului acestui tânăr țintuit de destin într-un cărucior, acest tânăr ce jonglează lejer cu noțiunile teoretice de psihologie, sociologie, religie, filosofie și asistență socială… Experiența mea jurnalistică și raționamentele mele logice nu mi-au dat un răspuns clar la această întrebare. Pesemne că, în astfel de cazuri, operează Transcendentul, Metafizica, Dumnezeu…
Am plecat și trist, dar și bucuros de la Primăria din Verguleasa. Trist, pentru că un băiat așa competent nu poate să-și câștige singur existența, într-o Românie, cu aproape trei de decenii de democrație. Fie și originală… Bucuros că, în această lume decăzută moral, un tânăr de 24 de ani, într-un cărucior cu rotile, poate da lecții de viață și de morală unei întregi cohorte de politicieni, incapabili, și dezinteresați să legifereze un proiect de lege, care să vină în sprijinul unor astfel de tineri, precum Bogdan, tineri care știu și carte, și meserie, și care cred în valorile morale, în ciuda problemelor lor medicale. Mai mult, ei vorbesc impecabil limba maternă și sunt capabili să acorde, voluntar desigur, lecții de gramatică atât ex-ministrului Liviu Pop, cât și ministrului în exercițiu, Valentin Popa.
Întrebare: oare în tot acest surplus de oameni de nimic, așezați în sinecurile grase ale instituțiilor de partid și de stat și proveniți din crescătoriile politice indigene, n-ar putea avea loc și acest tânăr de excepție, pentru un salariu minim?
Dumitru SÂRGHIE
