AcasăPovestiri slătineneÎn spatele zidurilor (Povești și povestiri slătinene)

În spatele zidurilor (Povești și povestiri slătinene)

Fetițe dulci și butoaie cu vin

Cine n-a admirat primăvara, până să înfrunzească bine vița de vie, frumoasele lalele din grădina ce începe în strada 13 Decembrie și sfârșește în scara casei de pe Ionașcu nr. 16? Sunt lalele aduse din Rusia de Iulian Tașcu Stavre (cu ocazia unei excursii, de unde unii au adus aur) și au secretul lor! Trebuie scoase din doi în doi ani… Se scot în mai și se replantează în octombrie…

Cine este acest domn, atât de împătimit de frumos, încât nu rupe niciodată nicio lalea? Este urmașul demn al unei familii de macedoneni, venită în Slatina după Războiul de Independență, și care face parte din istoria acestui oraș. Familia Tașcu Stavre (Naumcea) și-a construit mai întâi o casă pe Dealul Caloianca, Vila „La Trei Frați”, și a pornit afacerile în oraș. A deschis mai întâi o cârciumă pe strada Carol (azi, Dinu Lipatti), cu hotel și, mergând afacerea, s-a extins. De fapt, toată strada era plină de macedoneni, „începând de la berăria lui Cosma (al cărei prag se pare că l-a trecut și Caragiale) și până la Biserica Ionașcu (Catedrala)”.

casa tascu
Casa Tașcu, str. Ionașcu nr. 16

Tatăl d-lui Iulian Tașcu Stavre și-a deschis împreună cu fratele său, Petrică Tașcu Stavre, un magazin de pielărie „La Taurul”. Petrică a avut trei copiii, Sandu și Anghel, care au devenit medici, și Nicu (contabil). Nicu se înrudea, prin soție, cu regizorul Liviu Ciulei. Afacerea mergea, deși era criză. „Și așa, criza nu prea s-a simțit în Slatina. Slatina n-a fost oraș de agricultori, ci oraș de meseriași”, ne povestește Iulian Tașcu, zis Lulu.

Tatăl lui Lulu Tașcu își va deschide firmă de tăbăcărie pe strada Abatorului Nr. 42, pe teren de trei hectare și o fabrică unde lucrau 200 de muncitori. Făceau bocanci cu talpă din lemn, ghete, pantofi de uzură, „nimic de lux”. „Produceau pentru țărănime, zice Lulu Tașcu, mergeau și vindeau în Târgul de Săptămână. După ce și-au luat o mașină Chevrolet cu spițe de lemn, se duceau și în târgul de la Craiova”. Părinții lui Lulu Tașcu vor cumpăra această casă (de pe Ionașcu nr. 16) cu banii de pe pământul mamei, dat ca dotă. Casa aparținea directorului Societății Carpatina, Th. Raoux.

Tașcu Stavre-senior avusese grijă să-și pregătească fiul pentru viață. „Nu primeai nimic fără să meriți, spune Lulu Tașcu. Dacă ceream bani de cinematograf, tata ne atenționa: «Taică, ai măturat curtea?!»” Când Lulu Tașcu avea vreo 12-13 ani, tatăl său i-a închiriat o  garsonieră în București (pe Linia Tramvaiului 14/) și i-a lăsat două milioane de lei spunându-i: „Peste o lună viu, când termini te privește!” Așa a ajuns tânărul Tașcu Stavre să facă „Floreasca pe jos, pe linia tramvaiului”, pentru că-i plăcea să vadă cursele de cai. În două săptămâni, terminase banii și sta cu mâna întinsă la rude, care însă aveau ordin să nu-i dea nimic. Aceste lecții i-au prins bine lui Lulu Tașcu, când a venit tăvălugul comunismului. Părinții au fost închiși… Ultima închisoare a tatălui a fost la Pitești, unde, se pare că a fost torturat chiar de celebrul Țurcanu. Iar el a fost dat afară din liceu, „că era fiu de exploatator”.

Trebuia să aibă grijă de fratele și sora sa, care erau mai mici. Așa că s-a angajat la Fabrica de Cărămidă de la „Botu’ Calului”. Și toamna a început să-și dea diferențele la liceu, pe care-l va absolvi în 1953. Locuia tot pe strada Carol (ce devenise 23 August), înghesuiți cu toții într-o singură cameră a propriei case. În restul casei, chiriași… „În camera în care m-am născut eu a fost mutată familia Voinicu, marele cântăreț”, spune Lulu Tașcu. Din tot ce avuseseră, le mai rămăsese o căruță cu care căra cărbuni și lemne pe la diverse familii din oraș. Într-o zi i-a venit ideea salvatoare. S-a dus la Perieți, și-a cumpărat o capră, care – zice el – i-a ținut în viață până au venit părinții din pușcărie. Fabrica au naționalizat-o, au luat toate utilajele și le-au dus pe la Bascov, Pitești și chiar la Nae Șimian, unul dintre cei mai mari tăbăcari din Râmnicu Vâlcea. Când comuniștii au făcut abatorul din orașul de sus, se zice că prim-secretarul Sandu le-ar fi spus oamenilor: „Bă, măcar picioare de la purcei și căpățâni s-aveți!” Din abatorul familiei Tașcu au furat tot. Și-au făcut case din cărămida de acolo, că „de ce să nu iei de la altul, dacă nu te trage nimeni la răspundere”.

Iar Lulu Tașcu, după ce a terminat Liceul Radu Greceanu, a plecat la Cluj și a dat examen la facultate, unde, bineînțeles, că n-a intrat, din același motiv că era „fiu de exploatator”. Și vorba dumnealui: „Dădeai examen de pomană, ca să nu urle ONU!”  În 1953 murise și Stalin și, își amintește d-l Tașcu, că era cu o fată de mânuță la Cinema Ivanovici când, zice el, „s-a oprit filmul și ne-a scos afară”. Iar pe stradă să fi văzut „doamne cu voaletă neagră, care-și dădeau pumni în cap că a murit Stalin!”

Dar Lulu Tașcu este totuși un optimist. Consideră că a avut noroc și în dragoste și în viață. Dumnezeu i-a scos în cale la Cluj pe verișorii săi, care terminaseră medicina, și pe dr. Angelescu, directorul Spitalului din Zalău. Vărul său s-a întâlnit, într-o zi, cu băiatul comisarului Marinoiu, care „avea cea mai frumoasă grădină pe Strehareți”, și care îl va angaja pe tânărul Tașcu la Institutul de Proiectări Căi Ferate pentru Prospecțiuni la Podele și Poduri. Trebuiau făcute căi ferate, ca să poată transporta rușii minereul de uraniu de la Băița la Beiuș. “Minereul de la Beiuș lua drumul Rusiei, unde se fabrica bomba atomică.”

În toamna anului 1954, tânărul Tașcu s-a gândit să încerce din nou la facultate, la „Igienă”, dar l-au oprit verii săi: „Vrei să ieși closetar?” Și asta, deoarece, pentru ei, Sanepid-ul asta însemna. Până la urmă, a dat la Farmacie… Își amintește de profesorul Popper, un evreu trecut la ortodoxism, care a scris cea mai bună carte de „analiză analitică” și de colindele de la secretarul de partid, cu a cărei fiică era coleg. A întrebat-o dacă nu se supără cumva că se duce să-l colinde. Iar ea le-a răspuns: „Nu, că e mănășturean, îi place!” Cică Mănăștur era un cartier la ieșirea din Cluj, unde se scria la intrare „Până aici democrația, aici începe Mănăștur!” Aici – unde – spune Lulu Tașcu – nu era picior de ungur. Dar era prea frumos! Într-o zi, în plin examen, vin băieții și zic: „De mâine nu mai ai ce căuta în Facultate!”

Era în perioada când pe tatăl dumnealui l-au ridicat din nou și l-au bătut ca să spună unde are ascuns aurul. Se știa că toți macedonenii au aur… L-au bătut până a spus: „Făcuse o gaură în spatele oglinzii și pusese aurul în tuburi de aluminiu, ca să nu fie detectat”. Un an și jumătate a stat pe tușă, apoi, a început o altă viață la Cluj. A devenit susținător al echipei de fotbal Universitatea Cluj… Primea 25 de lei pe săptămână, pentru că păzea stadionul și, potrivit propriei aprecieri, „fiind și frumos și deștept”, a fost angajat și figurant la Opera și Teatrul din Cluj, de unde mai lua pe seară cinci lei. Ca figurant era într-o companie selectă a viitorului mare actor Florin Piersic. Când Piersic a venit odată la Slatina, l-a întrebat Lulu Tașcu dacă își mai amintește de băiatul cu care făcea figurație. „Cum să nu, zice Piersic!”

S-a gândit Lulu Tașcu că fără Partid nu se poate face nimic, așa că s-a împrietenit cu „nea Filip”, șeful Partidului. S-a ajuns astfel să se facă organizație de partid la IMF Cluj, iar el, personal, a trăit cea mai mare performanță: „Am fost dat afară în anul doi și am fost reprimit în anul trei cu diferențe!” Când să termine facultatea, este invitat, într-o zi, la cel mai elegant restaurant din Cluj, unde întâlnește un fost băiat din prăvălia lor de la Slatina, Tudor Moraru, ce ajunsese șeful Gărzii lui Ceaușescu. Ca și alți foști băieți din prăvălia familiei Tașcu și Tudor era recunoscător. „De fapt, spune d-l Tașcu, noi la masă mâncam cu toții. Și unul singur, băiatul unui birjar ungur, căruia îi ziceam «bozgoru’», a luat o palmă de la tata, că nu vroia să mănânce carne de miel”.

lulu tascu
Lulu Tașcu

A fost frumoasă viața la Cluj: „Nu putea să te ții de una, că ți le făceai pe celelalte dușmance. Și decât să ai o femeie dușman, mai bine te lași păgubaș!” Ochise totuși o fată (viitoarea doamnă Tașcu) și, aflând că urma să facă o excursie, s-a spălat, s-a aranjat „ca o față de plapumă” și, bineînțeles, a plecat în excursie. De atunci nu s-au mai despărțit, trăind împreună peste 50 de ani, până de curând (la sfârșitul anului 2012), când Lulu Tașcu a urcat la stele, ca să-și admire, de acolo, lalelele rusești ce vor răsări la primăvară.

După terminarea facultății, a ajuns în comuna Sulița, raionul Botoșani, pe moșia Prințului Sturdza, moșie de peste 900 de ha și iaz de pește. Primul lucru a fost să pună poza viitoarei doamne Tașcu, pe perete „să nu se dea vreo moldoveancă la el”. Mai ales că mama îi  spusese: „Faci ce faci, dar să nu-mi aduci moldoveancă acasă!” Ironia sorții însă a fost că viitoarea doamnă Tașcu era născută în Suceava, în timp ce familia (tatăl era pretor) era în refugiu. Nunta s-a făcut la Cluj… A luat Lulu Tașcu un vițel, din care un evreu de-al locului a făcut o pastramă pe cinste. A luat și o damigeană de vin de Cotnari (de peste deal), dar, când să urce în tren, a lovit-o în burtă, așa că i-a dat-o unui ceferist, căruia i-a zis: „Ia-o taică, recuperează ce mai poți și să te rogi de sănătate!”

În 1964, au venit în Slatina… El – la laboratorul de toxicologie al Uzinei de Aluminiu, iar doamna, după o perioadă de navetă la Potcoava – profesoară de fizică, la Liceul Ion Minulescu. Au primit apartament pe „Victoriei”, la etajul patru. Familiile celor doi frați Tașcu, care obținuseră fiecare câte un apartament cu chirie de la autoritățile comuniste, ar fi vrut să se revină în casa lor de pe Ionașcu nr. 16. Dar Inspectoratul Silvic, care ocupa acest imobil, nu mai vroia să plece. Lulu Tașcu apelase chiar și la prietenul său Matei Fira care, arătând cu degetul spre tabloul lui Ceaușescu, i-a spus: „Sunt posibilități care se pot și posibilități care nu se pot!” Până când a apelat iar la partid, mai precis la tovarășul Sandu, pe care-l cunoștea de la chermezele de Ziua Sănătății, ocazii cu care Lulu Tașcu făcea din coniacul de Corabia un whiskey „de murea Sandu”. I-a spus că lucrează la Uzină, că și el și fratele său, profesor la Petrol-Chimie, au apartamente pe care vor să le cedeze, ca să li se dea înapoi casa. „Auzi, băi tovarășe, zice prim-secretarul Sandu, inginerii noștri stau pe drumuri și ăsta vă dă două apartamente și voi nu-i dați casa. Într-o săptămână să-i fie dată casa!”

Ce a găsit, când au revenit, era greu de imaginat. Dar aici s-a întors, aici a iubit „că fete frumoase ca în Slatina nu găsești, vorba cântecului unui vechi lăutar, Costea:

În Slatina nu-i argint, / Nu-i nici aur, / Nu-s banane, / Nici curmale sau smochin / Avem, în schimb, / Cel mai mare tezaur, / Fetițe dulci / Și butoaie cu vin!”

Elena Sîrghie – Fragment din volumul în curs de apariție “În spatele zidurilor” (Povești și povestiri slătinene)


3 COMENTARII

  1. Felicitari,Dna Sirgie, sunt profund impresionata de aceasta povestire Slatineana mai ales ca am fost eleva distinsei doamne Tascu si nu numai atat fiindu-mi diriginta a fost ca o adevarata mama. Sunt surprinsa ca eu acum locuiesc in Suceava si ce coincidenta dansa este nascuta in Suceava. Acum imi explic de ce la ultima intalnire de “30 de ani de la finele liceului -in 2011” mi-a marturisit ca tare isi doreste sa revada Suceava. Astept cu nerabdare volumul dumneavoastra. Daca pot fi anuntata cand apare am adresa de mail: asm_mioara@yahoo.com. Cu multumiri.

Comments are closed.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments