– Ce faci, Mamă?,
o întreb, în momentul în care
ea mă așteaptă, pe cărarea
casei natale durate din lut…
– Încurc Lumea, mamă,
încurc Lumea,
îmi răspunde ea, des mărginindu-se
de asfințitu-i târziu
și pregătindu-se serios,
ca să-mi dea pe suflet
binecuvântatu-i sărut…
Ochii ei stinși până atunci
se aprind într-un scurt-circuit unic,
sufletu-i din plâns se oprește,
dar, continuând să se tânguie,
devine sonet și subit înflorește…
Apoi, ca să-mi facă pe plac,
îmi cântă Imnul Regal
și îmi oferă flori…
Da, nu vă mirați,
Mama îmi oferă flori și dă ordin
să mi se sacrifice vițelul cel gras…
iar eu tac!
Eu, fiul ei rătăcitor, tac,
privindu-i trupul împuținat și
gândindu-mă că, printr-o concesie cerească,
aș putea să-i dăruiesc câțiva ani
din timpu-mi rămas –
tic -tac, tic-tac!
Când plec,
fiindcă, întotdeauna, trebuie să plec,
Mama se stinge din nou…
E ca și cum eu însumi i-aș stinge lumina,
furându-i o poză din ramă,
și aș lăsa-o pe întuneric,
ea rămânând singură … Acasă,
repetând obsesiv :
– Încurc Lumea,
încurc Lumea, mamă!
de Dumitru Sârghie – Mitif
Cred că aveţi dreptate…Eu chiar sunt un încurcă-lume!
Dom’ Mitica. Toata stima pentru mama dumitale! Ai vrut sa scrii o simpla poezie dar, ai surprins un inger de femeie care in mod nedrept se teme ca “incurca lumea”, care altfel ar fi mult mai buna . Raspunsul dumneaei este (cum ar zice Dan Puric ), Dumnezeiesc! ” Incurc lumea” !!! Ce-ar fi dom’ Mitica sa raspundem si noi asa cand suntem intrebati ce facem ? Noi chiar am spune un adevar! “Incurc lumea” si inca cum! ( mai ales astia care se cred “buricul Pamantului” dom’ Mitica )