După iarna zbuciumată a lui decembrie 1989, la Hotel Intercontinental, în zori de lume nouă, s-au întâlnit, pentru prima oară, Libertatea și Dreptatea.
Libertatea era tânără, frumoasă și plină de visuri. Pășea desculță printre ruinele vechiului regim, purtând în plete vântul schimbării. Ochii ei erau limpezi, dar neînvățați cu suferința.
Dreptatea, în schimb, era bătrână și obosită. Purta hainele zdrențuite ale adevărului și avea ochii roșii de plâns. Ani la rând fusese legată la ochi, nu de imparțialitate, ci de lanțuri nevăzute. Fusese bătută, înfometată, uitată.
Când Libertatea a văzut-o, s-a oprit în loc. S-a apropiat cu sfială și i-a atins mâna tremurândă.
– Cine ești?, a întrebat ea.
– Sunt Dreptatea. Am așteptat să vii…
Libertatea a zâmbit, naivă. Nu înțelegea încă lumea. Credea că de-acum totul se va îndrepta de la sine, că adevărul va răsări ca o floare, că oamenii o vor primi cu brațele deschise.
Au stat puțin împreună. Au încercat să schimbe lumea. Dar oamenii au iubit mai mult vorbele decât faptele. Au strigat „Libertate” pe străzi, dar au sechestrat Dreptatea în beciuri, dosare și tribunale.
Într-o noapte, Dreptatea s-a stins. Singură, nemângâiată, fără o lumânare aprinsă. Libertatea a plâns, dar nu știa cum s-o salveze. Nu avea puterea de una singură.
De atunci, Libertatea rătăcește prin lume. Poartă o rană în inimă și în suflet poartă dorul acelei scurte întâlniri – când, pentru o clipă, a simțit că lumea ar putea fi cu adevărat dreaptă și liberă.
Dumitru Sîrghie
