Ion Andreiță, pălmaș cu condeiul: Țăranii României au început să moară încă de pe vremea Moromeților!

Cine sunteți, de unde veniți și încotro vă îndreptați, d-le Andreiță?

V-aș răspunde cu răspunsul marelui scriitor-aviator Antoine de Saint Exupery: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară”. Autorul „Micului Prinț” are dreptate – și o spune atât de frumos. Da, cu toții suntem din copilăria noastră. Dar oricât de frumos, răspunsul ar rămâne incomplet, dacă nu-i atașăm câteva date inconfundabile, specifice fiecăruia. Și atunci trebuie să spun, să precizez, să dovedesc că sunt român, îmi place să cred bun român, care-și iubește țara și oamenii ei chiar și atunci când greșesc; ei, oamenii, pentru că patria nu greșește niciodată. Țări putem avea mai multe, prin adopție, dar patrie una singură: cea hărăzită de Dumnezeu. Așadar, sunt român care iubește România și pe români. Detaliind, se cuvine să subliniez că m-am născut și am copilărit într-un sat – comuna Perieți din județul Olt – care și-a pus pecetea asupra felului meu de a fi pentru toată viața.

De ce credeți că în actuala fundătură politică, economică, culturală și socială,   numele, numele domniei voastre nu figurează în conștiința junimii culturale, atâta câtă există, a județului Olt?

Prietene Sârghie, mă văd nevoit să-ți amintesc o mai veche zicere: Nimeni nu-i profet în țara lui. Las’ că nici alții – mai exact, „unii” dintre alții – nu s-au prea omorât cu recunoașterea mea „oficială” – cele mai multe distincții le-am primit în/din străinătate – nici eu n-am fost creanga ce adulmecă, îndoindu-se, parfumul etichetelor de staniol. „Junimea culturală a județului Olt” – cum o numești domnia ta – „atâta câtă există”, o mai fi având și alte treburi, pe calea ei existențială. Iar eu n-am dorit să-i pun „piedica”. Vorba poetului Labiș: „Am uitat să fiu deștept / Pentru-o zi ori pentru-o viață”… Și-apoi, între junime și senectute… Dar să fim optimiști: nu-i timpul trecut. Avem încă vreme să ne cunoaștem, să ne recunoaștem. Poate a sosit ceasul întoarcerii fiului risipitor…

De ce cultura noastră alutană, care a dat spiritualității pe Mumuleanu, pe Eugen Ionescu, pe Dinu Lipatti, pe Pann Vizirescu, pe Marin Mincu, pe Felicia Filip, pe dumneavoastră, dar și pe alți mari „boieri ai minții”, funcționează la nivel de avarie?

Nu sunt sigur că lucrurile stau chiar așa. Dar dacă privim în această perspectivă, observăm că nu doar „cultura noastră alutană” trece printr-un astfel de declin. La „nivel de avarie” se află cam totul în țara noastră: cultură, economie, societate. Și asta, de vreun sfert de veac, de când ne-am luat „porția de libertate”. Cauzele sunt destule – și interne, și externe. Ar trebui să ne doară mai ales cele interne, să ne preocupe cel puțin ameliorarea lor. Înalt Prea Sfințitul Serafim Joantă, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală, amintea de „osul rău”, dacic; de „gena blestemată a dezbinării, specifică strămoșilor noștri traci”, care-și prelungește efectul până în ziua de azi. (Să nu uităm că reaua zicere „să-i moară capra” tot noi am inventat-o). Însă ceea ce se petrece astăzi – după Revoluția din Decembrie 1989 – pe plaiul românesc nu se datorează doar acestei strămoșești gene. M-am întors recent dintr-o călătorie în China – făcută împreună cu soția mea, tapisera și prozatoarea Lia-Maria Andreiță, la invitația Institutului Cultural Român din Beijing – unde am avut întâlniri și cu câțiva scriitori chinezi.

M-a impresionat mult viziunea dintr-o poezie semnată de Shao Yanxiang, pe care am tălmăcit-o (liber) astfel: „Totuși / Revoluția e sfântă / Și neprihănită / Chiar dacă sângele / Dăruit de ea / Atrage o ceată de muște – / Murdare sunt muștele / Nu Revoluția”. Amintiți-vă și o vorbă a bătrânilor noștri olteni: „Când apele vin mari, toate gunoaiele ies la suprafață”. Dar eu rămân optimist. În rând cu țara, poate cu un pas înainte, Oltul, Oltenia, oltenii noștri vor ieși din acest purgatoriu purificați, se vor ivi pescarii de apă curată și limpede, care vor ști să aducă ofranda lor de cultură, de bunăstare, de bucurie.

În periplurile mele prin țară, legate de concursurile de epigramă și poezie, am cunoscut pe unul dintre prietenii dvs., pe Nicolae Dragoș. Am rămas impresionat despre modul frumos în care a vorbit despre dumneavoastră, m-au fascinat modestia sa și talentul său uriaș… Cât de apropiat ați fost de domnia-sa?

Nicolae Dragoș este un oltean sadea din Glogova (comună unde s-a și retras acum, din vălmășeala orașului). El se trage din neamul boierilor glogoveni. Hăruit cu darul cuvântului, poet de vocație și gazetar de elită, om de aleasă omenie. Mi-a fost șef la „Scânteia tineretului” – și am avut ce învăța de la el, mai ales că eram la începuturile acestei fascinante și acaparatoare profesii. A fost și redactor șef al patrioatei și bătăioasei reviste „Luceafărul”, în care mi-a publicat poezii și reportaje. Peste tot pe unde a lucrat a fost un înnoitor. Deoarece culturalizase „excesiv” (s-a spus de „sus”) ziarul de tineret, a fost înlocuit cu un „cap pătrat” pus să pună biciul pe noi.

Atunci, în chiar ședința aceea de pomină, am schițat o poezie, care mai târziu a luat chip definitiv – și sună astfel: „Jertfa posibilă”: „Mă rog / Vițelul cel gras / A fost sacrificat; / Bucurați-vă, / Înfruptați-vă din el, / Ciuguliți-i carnea, / Sugeți-i măduva, / Degustați-i creierii – / În sfârșit, / Vițelul cel gras / A fost sacrificat // Bucură-te fiu rătăcitor / Bucură-te și râzi / Zâmbește satisfăcut / Mulțimii – / În cinstea ta / Vițelul cel gras / A fost sacrificat! // Bucură-te și uită / Că mâine, / Printr-o ciudată / Metamorfoză, / Vițelul cel gras / S-ar putea să fii tu”. Era s-o cam pățesc cu poezia aceasta – și mă bucur c-o pot așeza aici, ca semn de iubire și gratitudine pentru frumoasele lui cuvinte despre mine.

Ce părere aveți despre un alt scriitor, Petre Anghel, mâna dreaptă a lui Marin Preda? Mărturisesc faptul că am avut onoarea să-mi fie profesor și prieten, Dumnezeu să-l odinească… Și el a vorbit elogios la adresa domniei voastre…

Cu regretatul Petre Anghel m-am întâlnit mai rar – ca și cu Marin Preda – și mă bucură frumoasele noastre sentimente reciproce, care, iată, prin domnia ta capătă validare publică.

Printre marile spirite ale României pe care le-ați cunoscut, s-a aflat cumva și poetul slătinean Pann Vizirescu? Dacă, da, spuneți-ne cum l-ați perceput d-voastră pe acest mare „dușman al poporului”?

Nici pe Pan Vizirescu nu l-am cunoscut bine; au fost doar câteva întâlniri mai mult sau mai puțin întâmplătoare. Știam, desigur, ca toți, în timpul din urmă, despre cum își petrecuse auto-detenția în podul casei părintești de pe Sopot, în Slatina; citisem din ceea ce publicase în ultimul timp – și eram mândru de două ori (o dată ca român și încă o dată ca oltean!) că sunt contemporan cu această înaltă conștiință națională.

Afirmați în amintirile din Revista „Memoria Oltului și Romanaților”, că ați fost un „prinț consort al nevestei” domniei voastre, cea care a îmbrățișat cariera diplomatică. Știu, ați fost un „prinț consort” cu „suprafață literară”. Cum ați stat, însă, cu „cheagul material”, ca să utilizez tot o expresie pe care am întâlnit-o în scrierile dvs.?

Ziceam că am fost „prinț consort”, deoarece în străinătate – Paris, apoi Roma – se afla (și lucra) oficial numai soția mea, Lia-Maria Andreiță, diplomat în Ministerul Afacerilor Externe. Eu o însoțeam ca membru de familie; deci, în calitate de soț – și făceam haz (și caz, și necaz) de această ipostază. Ceea ce nu înseamnă că tăiam frunză la câinii francezilor ori ai italienilor. Deși de la ziarul la care eram angajat („România liberă”) nu mai primeam salariu (păstrându-mi-se totuși postul, la întoarcere, conform legii) eu transmiteam și publicam câte un articol pe săptămână, pe teme culturale; tot săptămânal aveam o transmisie la Radio România Actualități.

De la ziar eram însă remunerat ca un angajat, adică „în acord”, pentru articolele publicate, nu ca un colaborator, cum s-ar fi cuvenit, astfel că banii de pe un an întreg abia îmi ajungeau, în concediu, de un chef la cârciumă, cu cei patru colegi de la Secția Cultură; ce-i drept, un chef strașnic. Și încă ceva: perioada franceză și italiană a sejurului meu de „prinț consort” s-a concretizat în două cărți de reportaj – „Scrisori pariziene” și „Scrisori italiene” – și un volum de poezii, „Diminețile albe” / „Les matins blancs” (bilingv, română-franceză) care a cucerit „Grand Prix”-ul la Concursul „Europoesie”-2001. Tot pe-atunci, în 2003, mi-a apărut, la Editura Cartea Românească, o cărticică de poezii intitulată „Între două bătăi de aripă”.

După Dinu Săraru, ați rămas unul dintre puținii scriitori români care mai scriu despre țărani, cu o nostalgie aproape religioasă. Păi, România mai are țărani, d-le Andreiță, după colectivizarea monstruoasă cu pistolul la tâmplă? Sunteți întemeietorul unor expresii fascinante, care se referă la țăranii români: „oameni care nu pleacă, oameni care nu rămân”. Și alta: „Un Crist răstignit pe crucea propriei bunătăți”

Nu prea mi-e clar ce se întâmplă cu țăranii României. Mai exact, ce se va întâmpla. Căci ce s-a petrecut și se petrece cu ei se cam știe, se cam vede. Ei au început să moară încă de pe vremea Moromeților, peste care tăvălugul comunisto-bolșevic i-a scos din starea lor identitară. I-a rupt de pământul lor, care însemna viața lor. Deși tot ei îl munceau, cu lacrimi de sânge, grâul, neprețuitul aur al sudorii, ca toate roadele, de altfel, nu mai ajungeau în bătătura lor, în sufletul lor. Nu voi uita niciodată chipul de sfânt al unui țăran care-mi mărturisea că el se visează noaptea arând pe cer – și cum într-o noapte ara întregul cer.

Dimineața, când se trezea, dorea doar o sfoară de pământ, atât cât să încapă el cu plugul lui. Cei rămași în sat au devenit, cel mult, șoferi de atelaj. (Se și zicea, cu o glumă tristă: „Două roate și-un măgar / Utilaj industrial”). Cei mai mulți au luat drumul orașului, către o industrie în expansiune, devenind navetiști; adică oameni care nu plecă, oameni care nu rămân. Pentru că puțini au acceptat să se stabilească la oraș. Ceilalți, refuzând celula de beton a unui apartament, se întorceau în satul devenit dormitor pentru o noapte. A venit eliberarea – și ce le-a adus? Puterea încearcă să-i mintă cu înapoierea pământului – făcută și asta cum s-a făcut; tot în bătaie de joc – și o pensie nici de Doamne-ajută. Iar pentru câte au îndurat, nu tu tractor ori alte mașini – deși le-au fost confiscate căruțe, cai, boi, pluguri. Un om mințit o dată este greu să-l mai minți a doua oară. Darămite pe un țăran. În sânul căruia, alături de bunătate, se află toată înțelepciunea unui popor. Întoarcerea lor către ei înșiși nu înseamnă (doar) să li se scrie pe frunte cuvântul fermier. Această întoarcere înseamnă o nouă durere: durerea unei mutații. A unei re-nașteri. Și, știut este, orice naștere e însoțită de cea mai mare durere și mister din Univers.

Care sunt gândurile dumneavoastră pentru consătenii din Perieți, sorgintea dumneavoastră natală, în special, și pentru locuitorii județului Olt, în general, acum când sărbătorile de iarnă ne bat la ferești?

Stimate coleg, înțeleg, din această ultimă întrebare, c-ar fi vorba de un mesaj pentru consătenii mei din Perieții de pe Iminog (ce nume enigmatic!) așa cum îi știu eu și-i păstrez în amintire, așezați între cele patru puncte cardinale, care acolo se numesc Vedița și Pitulata și Valea cu Casele și Balomirul. În egală măsură și pentru ceilalți olteni din județ – și nu numai, aș adăuga eu. Acum, „când sărbătorile de iarnă bat la ferești”. Aș răspunde printr-un colind personal (o poezie închinată lor) dacă nu prea vesel, cu siguranță, sincer până-n prăsele:

Între mine și oameni,
Inima mea –
Pentru ca drumurile lor
Să se arcuiască
În curcubeie și copii.

Între mine și oameni,
Cuvântul meu –
Pentru ca ritmul lui
Să le potrivească pașii
Cu fericirea.

Între mine și oameni,
Moartea mea –
Pentru ca luceafărul serii
Încălzit de vama
Trecerii mele
Să le cutreiere pașnic
Somnul. 

A consemnat Dumitru SÂRGHIE