Print this Post


    Ion Andreiță: Plângând cu lacrimi de rugină, monumentele…

    moto:
    „Supuși terorii indecente
    A terapiilor de șoc –
    Români, veniți la monumente,
    Să punem vulturii la loc!”.
    (Adrian Păunescu)

    …Fac ce fac, și mă întorc din nou spre satul natal, fără de care n-aș putea trăi nici un ceas, niciun minut, nicio secundă; mi s-ar usca gândul, mi-ar amorți lacrima, mi-ar îngheța sângele. Mă întorc cu bucurie, cu nostalgie și, tot mai adesea, cu durere. Cu durerea că satul meu nu mai este satul meu. Știu, s-au produs schimbări inerente vremii, Perieții mei, aflați la o alergare de cal de-a stânga Oltului, nu mai sunt acea înlănțuirea de case înveșmântate în alb și liliac, cinci-șase kilometri, de-a lungul enigmaticului râu Iminog cel frumos curgător, între două dealuri vestite-n vii și-n povești cu comori ascunse de haiduci. A trecut și peste el timpul. S-a modernizat pe cât le-a stat în putință oamenilor – și-n lipsa de idei și inițiativă a celor ce-l conduc de mai mulți ani, puși mai ales pe căpătuială, decât pe grija față de obște. Trec și prin alte sate și comune ale Oltului – Bălteni, sat aparținător până nu demult de Perieți; Schitu, la o aruncătură de praștie (ca să le iau numai pe acestea două, înșirate pe aceeași vale) – și simți, totuși, efectul benefic al noului, al schimbării. Numai la Perieți parcă s-a așternut o pâclă de pâslă pe lucruri și oameni, pe conștiințe, în aerul tot mai greu respirabil. S-a furat în nelegiuire și disperare, cu penali și fără penali, cu acte și fără acte. Și s-a distrus tot ceea ce se mai putea moșteni din vechea zestre. Până și pământul le-a fugit de sub picioare, periețenilor: din zece mii de hectare, mai au vreo patru mii.

    andreita ion linia intaiDar marea pierdere a acestei așezări umane o constituie tocmai pierderile în planul condiției umane. S-a acționat – și cu ajutor de sus! – la prostirea oamenilor, la manipularea lor către suficiență și nepăsare, la incultură și dispreț față de carte, la o existență amorfă, fără contururi cât de cât limpezi, la apatie. Singurul câștig ce-a mai rămas este de pe vremea lui Ceaușescu: lumina electrică – să se poată zări drumul spre casă din numeroasele cârciumi ce-au răsărit ca ciupercile după ploaia post-decembristă.

    A existat un cămin cultural într-un frumos conac (în care, se zice, că însuși Camil Petrescu ar fi scris o parte din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”) pe care, dacă furau mai puțin și acționau cu oarece glagorie, noile autorități, cu ceva eforturi, puteau să-l cumpere de la moștenitorii foștilor proprietari (acum, clădirea zace abandonată, supusă ruinării).

    Exista o bibliotecă a comunei, cu sute, mii de volume, pe care generația mea, și nu numai, le-a citit în perioada celor șapte clase elementare, impresionând dascălii din școlile pe care le-a urmat: licee, profesionale, de comerț ori pedagogice. Astăzi, se zice, c-ar fi o cameră prin primărie, destinată acestui scop. Și ce bine i-ar fi stat acestei biblioteci, în construcție proprie ori în cadrul unui cămin cultural complex, purtând pe frontispiciu numele – propun – „Marin Nițescu”, un critic și istoric literar de valoare națională, consătean de care periețenii n-au prea auzit, deși scriitorul a revenit, ultimii ani de viață petrecându-i, modest, printre ei.

    A existat și un muzeu, primul muzeu sătesc din țară, care, dacă s-ar fi păstrat spațiul adecvat, s-ar fi putut re-înființa.

    În schimb, în curtea primăriei, între stabiliment și biserică, s-a înjghebat o brutărie și nu știu ce alte acareturi, cu haznaua (fosa) proptită în nasul celor ce trec pragul supremei instituții locale de guvernământ. S-a ales praful de ceea ce însemna, odată, comuna Perieți și oamenii ei falnici, moșneni stăpâni pe brazda și mintea lor; comună care, încă din zorii epocii moderne, de pe la 1800, a fost, în repetate rânduri, plasă ( embrionul viitorului raion) centru în jurul căruia gravitau, administrativ, mai multe comune din jur (poate zece, poate douăzeci).

    Ei, dar câte nu s-ar fi putut face. Noi însă, epigonii, n-am știut cum să distrugem totul mai repede; iar unde n-am putut mânui barosul, am lăsat pe seama timpului neiertător. Așa s-a întâmplat, mai ales, cu monumentele. În comuna Perieți există două monumente întru glorificarea eroilor din primul război mondial și făurirea României Mari: unul în centrul de comună, la primărie; celălalt, în curtea Școlii din satul Mierlești (fostă comună independentă). Profesorul Mihai Barbu, autorul monografiei comunei Perieți, deplânge, în volumul II, distrugerea monumentului de la Mierlești. Consilier la primărie, votat de câțiva oameni cu dare de minte (puțini, foarte puțini, dar bun ferment spre bine) el a propus repararea edificiului artistic, iar consiliul comunal a fost de acord. Transcriu, fragmentar, din această poveste, cuprinsă în Monografie: Materialul prezentat în ședința Consiliului Local Perieți, la 31 mai 2017 (susținut de către profesorul-consilier Mihai Barbu): …„În timpul Primei Mari Conflagrații Mondiale, țara noastră a pierdut peste 800.000 de ostași, care și-au dorit să-și vadă țara reîntregită. Dintre aceștia, 282 de eroi au fost: din Perieți – 112; din Mierlești – 170. (…) În ziua de 25 mai 1922 – de Ziua Eroilor – s-a dezvelit, cu un deosebit fast, Monumentul eroilor din comuna Mierlești (realizat de „cunoscutul meșter pietrar Giovanni Bianchi – al câtelea strănepot al lui Michelangelo? n. n. – din Slatina). (…) În prezent, monumentul eroilor din satul Mierleștii de Jos (Măgura) se află într-un stadiu avansat de degradare, unele dintre componentele sale arhitecturale de bază dispărând: vulturul și simbolul de pe frontispiciu. (…) Față de cele arătate mai sus și mai ales pentru că în vara aceasta se aniversează victoria luptelor de la Mărășești, Mărăști și Oituz, iar la 1 decembrie 1918 se aniversează un secol de la Marea Unire, propun să se ia toate măsurile pentru reabilitarea acestui monument prin: refacerea vulturului și a simbolului de pe frontispiciu, rescrierea numelor eroilor, îngrădirea cu un gard de protecție. Vă cer aceasta, domnilor consilieri, cu sufletul, cu inima, cu conștiința, cu dragostea, cu îndârjirea și înțelegerea de care se cuprinde, sau ar trebui să se cuprindă, orice fiu născut și crescut pe aceste meleaguri…”.

    Cum spuneam, documentul a fost votat în unanimitate – și s-a trecut la… aceeași condamnabilă nepăsare. S-au scurs trei ani de atunci și nimeni nu s-a învrednicit măcar atât să facă. (În paranteză fie spus, nici nu știu câți din așa-zișii demnitari ai comunei au luat vreodată în mână cele două volume ale Monografiei scrise de profesorul Mihai Barbu; câți să fi avut curajul s-o răsfoiască? – întrebare de 10 puncte, rămasă nedezlegată. Carte (operă!) grea, serioasă, însumând 780 de pagini, muncită în arhive și amintiri – și editată pe banii autorului, din modesta lui pensie).

    …Țara se află în campanie electorală pentru așa-zisele alegeri locale; dar poate cele mai importante, atâta timp cât sunt aleși primarii și ceilalți demnitari ai fiecărei localități, comună sau oraș, de care depinde soarta de mâine a celor mulți. Aud că la Perieți s-au (auto)propus mai mulți candidați la funcția de primar. Din partea nu știu câtor partide, pe care bravii candidați le traversează în pasul voinicului. Ceea ce contează mai puțin, de altfel. Acolo, ca pe tot cuprinsul patriei, nu există stânga, nu există dreapta – totul este o giruetă.

    N-am o opțiune pentru unul sau altul dintre candidați; bată-se, cu argumente (dacă mai găsesc) și să învingă cel mai bun – dar (chiar) cel mai bun.

    Am scris cele de mai sus ca un îndemn la reflecție și angajare demonstrabilă pentru îndreptarea lucrurilor. Căci îndemnul din motoul (din Adrian Păunescu) de la începutul acestei amprente se referă nu doar re-punerea vulturilor lipsă (fizic) de pe unele monumente, ci mai ales la punerea în fruntea localităților țării a unor demnitari-vulturi capabili să repare ce s-a stricat sub terapiile de șoc ale jafului național și să împingă roata istoriei pe drumul românesc al binelui.

    Să recitim încă o dată – și să luăm aminte:

    „Supuși torturii indecente
    A terapiilor de șoc –
    Români, veniți la monumente,
    Să punem vulturii la loc!”.

    Permanent link to this article: https://linia1.ro/ion-andreita-plangand-cu-lacrimi-de-rugina-monumentele/

    1 ping

      Comments have been disabled.