Întotdeauna am spus că nu regret nimic din comunism. L-am cunoscut, vorba lui Panait Istrati, în carne și oase. Mai ales în oase! Am trăit, am profesat am făcut urmași. Pentru mine libertatea a fost și va rămâne baza existenței ca om. Și împărtășesc întrutotul concepția lui J J Rousseau: „A renunța la libertate înseamnă a renunța la calitatea de om…” Cred în libertate, de la cea de gândire, de conștiință, până la cea de exprimare și, bineînțeles, la libertatea de de acțiune. Sigur, libertatea înțeleasă în mod civilizat, adică “libertatea mea, încetează acolo unde începe libertatea ta”. Știu că există nostalgici ai regimului comunist și critici ai actualului regim politic.
Se spune că niciun regim politic nu este perfect, dar că regimul democratic este cel mai bun dintre toate. De ce? Pentru că, în democrație, avem posibilitatea de a alege. S-a scris mult și argumentat pro și contra pentru fiecare regim politic. Nu voi mai continua. Voi spune însă că, de ceva vreme, totuși, am apreciat ceva la vechiul regim și anume că nu se acceptau diminutivele de la prenume. Părinții au vrut să îmi pună numele Lenuța (ca al nașei de botez, evident) și comuniștii nu au acceptat diminutivul respective. Așa că mă numesc Elena. Un nume în care mă regăsesc mult mai bine. Doar așa se zice că este o legătură profundă între numele și destinul fiecăruia. Și cred cu tărie acest lucru. Nu voi dezvolta acest subiect. Am să mărturisesc, însă, că, de curând, am avut puterea să recunosc și altceva bun din comunism, anume colectarea sticlelor și a borcanelor. În acele vremuri, cămara sau beciul cu sticle și borcane puteau fi o sursă sigură pentru o Eugenia sau chiar pentru o țigară în plus. Am realizat beneficiile acestei practici, atunci când, pur și simplu, au început să mă invadeze aceste recipiente. Nu pot să le arunc. Nu mă întrebați de ce? Poate dintr-un reflex al acelor vremuri. Sau, pur si simplu, o slăbiciune pentru sticlă, pentru lemn, piatră sau lut. Adică, pentru ceea ce este, într-adevăr, autentic. Și, bineînțeles, în raport cu plasticul nostru cel de toate zilele, cum mi-a zis mie un călugăr de la Mănăstirea Cozia, când l-am întrebat din ce este făcută iconița pe care o cumpărasem. Totodată, trebui să recunoaștem și pericolul pe care îl reprezintă acele peturi de suc sau de apă. Tocmai de aceea se impune strângerea și reciclarea acestora. Din păcate, Centrul de colectare nu există, iar containerele specializate pentru colectarea selectivă a acestora sunt, de obicei, rare și deloc la îndemână. Iar acolo, unde, totuși, există, foarte mulți cetățeni dovedesc lipsa spiritului civic.
De aceea, apreciez inițiativa actualului ministru al Mediului, aceea de a elabora un act normativ, potrivit căruia să poți preda, contra cost și în mod civilizat, aceste peturi atât de nocive. Și, uite așa, trecem, de la colectarea sticlelor și borcanelor, la cea a peturilor. Întotdeauna, vom plăti un preț progresului, în orice domeniu. Zice ministrul că ar fi atractiv și pentru copii. Sigur, s-ar crea un nou prilej de a face educație. Odată să-i înveți că, astfel, ei protejează mediul înconjurător, apoi, de ce nu, că un bănuț cinstit se câștigă încet, cu răbdare și cu un oarecare efort.
Dar cu sticlele și borcanele cum rămâne? De ce nu am putea aplica un astfel de act normativ, chit că unii vor spune că ne întoarcem, în felul acesta, la practicile comuniste? Acestora le-aș spune să nu uite că istoria se repetă dar, întotdeauna, la o scară superioară…
Prof. Elena Sîrghie
