Bibliografia poetului, prozatorului, publicistului și epistolografului Demetru Iordana (n. 20 martie 1918, Slatina, jud. Olt – m. 15 martie 1979, Slatina, jud. Olt) se întregește cu noi și extrem de importante colaborări ce au fost, recent. identificate în paginile ziarului Pământul nostru apărut la Călărași în răstimpul 1932 – 1944 și condus cu pasiune și autoritate de publicistul Eugen Cealîc.
Deși era un ziar local, în care se analizau probleme de ordin economic, agrar și administrativ, un număr însemnat de poeți, prozatori, dramaturgi și eseiști au colaborat, în chip susținut, pe întreaga durată a existenței acestei publicații.
Printre cei ce au colaborat, amintim aici și pe Demetru Iordana, cu câteva eseuri despre Perpessicius, Dan Petrașincu, Ada Polihron și Ionel Teodoreanu. Remarcabil este eseul despre Lumea lui Ionel Teodoreanu1, în care tânărul și foarte talentatul Demetru Iordana discută despre paradisiac în proza La Medeleni al celui mai citit prozator interbelic. Stabilește unele conexiuni cu exemple celebre din literatura universală și demonstrează că tema copilăriei și a adolescenței are în persoana lui Ionel Teodoreanu un interpret și un evocator de o aleasă anvergură. Accentul cade, cum e și firesc, pe analiza psihologică a personajelor și pe arta discursului narativ.
Demetru Iordana intuiește, cu finețe, farmecul dialogului, al monologului și capacitatea autorului de a explora tainele specifice adolescenței.
*
Lumea lui Ionel Teodoreanu
Incontestabil că locul lui Ionel Teodoreanu în istoria literaturii române este asigurat, și încă, asigurat, aparte, cu o notă originală, cu un brio care va întuneca pe alții.
De asemenea este incontestabil că acest loc, Ionel Teodoreanu l-a câștigat cu ușurința aceea, minunată, care denunță totdeauna pe scriitorul mare, fecund, original, produs fermecător și strălucit al acelui calcul de probabilități ale naturii. Ionel Teodoreanu este, am putea spune prototipul artiștilor înnăscuți, iar nu făcuți. În lumina personalității sale, dictonul latin își capătă înțelesul lui cel mai just. Arta sa strălucitoare, spumoasă ca o șampanie, magică în procedeele ei vrăjitorești, uluitoare în stilul ei imagistic sclipitor, izvorăște dintr-o fericit-alcătuită natură omenească, plămădită parcă din vis și din azur, din curcubee și din tinerețe.
Este ceva însorit în personalitatea lui Ionel Teodoreanu, și îndrăznim a afirma că după Eminescu și Creangă, el este singurul scriitor contemporan care face corp cu opera lui, care nu poate fi separat de artă sub nici un motiv, și care nu poate fi înțeles, ca om, decât prin artă.
Îndepărtați fecunda-i operă, acoperiți-o cu un văl, și Ionel Teodoreanu vi se va părea ireal, un exemplar uman ciudat, excentric, anacronic chiar. Ionel Teodoreanu este atât de artist, încât dacă l-ai separa de opera lui, ar deveni o apariție ciudată.
De ce? Pentru că Ionel Teodoreanu vine cu o lume aparte. Despre această lume a lui Ionel Teodoreanu vrem noi să vorbim aici. Mai înainte de a intra în lumea aceasta, este necesară o lămurire. Scriitorii noștri sunt: Sadoveanu, Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu, etc. precum și cei care îi au pe aceștia ca maieștri, au continuat o tradiție literară care urcă mult în trecut până la Homer, părintele tuturor literaturilor.
Acești mari scriitori au continuat să creeze o lume care, prin frământările și prin conflictele ei, prin atmosfera și prin viziunile ei, este pătrunsă de sentimentul tragic al existenței, într-un cuvânt: de la umanitate. Suferința omenească și sensul acestei suferințe sunt resorturile interioare ale acestei lumi. Ei sunt mari prin aceasta.
Să trecem la Ionel Teodoreanu. Ce înfățișare are lumea sa? Care sunt resorturile ei interioare? Nu putem tăgădui că și în lumea lui Ionel Teodoreanu, eroii suferă, se zbat, au conflicte, mor, etc., și totuși, simțim că nu acestea sunt resorturile interioare ale ei. Această lume este mereu tinerească și fericită, chiar atunci când suferă și moare. Suferința și faptele magice din lumea lui Ionel Teodoreanu nu au un rost compensatoriu.
Ionel Teodoreanu se dezvoltă și se însuflețește din sentimentul paradisiac al existenței. Este sentimentul acelei candori și naivități, care a dat un loc așa de mare și de important în opera sa, copilăriei și adolescenței. Chiar când Ionel Teodoreanu introduce personagii mature, acte grave, probleme și aspecte moderne în opera sa, ele sunt pătrunse de această candoare și naivitate adolescentă.
Ionel Teodoreanu este mare prin acest sentiment paradisiac al lumii sale. Aceasta lume, chiar atunci când suferă și se zbuciumă intens, rămâne într-o lumină serafică, ale cărei atribute, împrumutate de la creatorul ei, sunt naivitatea și candoarea despre care am vorbit. Dănuț, Monica, Olguța, Coca Duduș, Ilie Pânișoară și toți eroii lui, chiar și acea demonică ființă Pia Arabu din Golia sunt miruiți cu acest har divin, propriu scriitorului nostru și numai lui. Cum bine a observat d[omnul] Perpessicius într-o subtilă cronică din ale sale Mențiuni critice, la Ionel Teodoreanu, chiar și lucrurile cele mai „urâte“ precum și actul dragostei, care are o largă trecere în opera sa, sunt tratate cu o astfel de candoare adolescentă, încât ele nu te jignesc niciodată. Ele sunt transfigurate de sentimentul lui paradisiac, de acest sentiment atât de nou, de puternic, de viu, încât întreaga lume prozaică se preschimbă într-o lume a Paradisului. Citind operele lui pline de copilărie, de adolescență și de tinerețe simți irezistibil nostalgia Paradisului. Ionel Teodoreanu este poate singurul scriitor român care stă într-o tainică legătură cu Paradisul.
I se aduc lui Ionel Teodoreanu, în șoaptă bineînțeles, fel și fel de învinuiri. O critică minoră, care nu îndrăznește să se afirme pe hârtie, la lumina tiparului, dar circulă în șoaptă și „pe sub mână“, îl învinuiește mereu că el se repetă, că el nu adâncește, că are stil prea înflorit și încărcat, că e prea liric, etc.
Un lucru nu-l înțeleg, acești critici din culise: că Ionel Teodoreanu nu poate ieși din lumea lui și nu poate sub nici un motiv să scrie altfel decât a scris până acum, pentru că altminteri ar trece peste condiția lui de mare scriitor. Lumea lui Ionel Teodoreanu nu poate să fie mai variată decât este, pentru că lumea aceasta ocupă realmente un sector restrâns, copilăria și adolescența, într-un cuvânt: tinerețea.
Lumea lui nu poate să fie mai adâncită, pentru că adâncire însemnează demonism – și Ionel Teodoreanu nu poate să fie demonic. Și să nu vi se pară curios că totuși Ionel Teodoreanu caută demonicul: aceasta nu tăgăduiește sentimentul său paradisiac, ci dimpotrivă, îl confirmă. Ionel Teodoreanu caută demonicul ca să împlinească acea lege a contrastelor, în virtutea căreia fiecare om caută ceea ce îi lipsește.
Stilul lui nu poate să fie mai sărăcit decât se străduiește el să-l sărăcească, pentru că acest stil înflorit, bogat, încărcat de roadele unei uluitoare imaginații plastice, este nimerit lumii paradisiace.
Imaginați-vă La Medeleni scris într-un stil sobru, avar și uscat, ca în Ion de pildă, al lui Rebreanu, și veți vedea că La Medeleni își pierde farmecul. Stilul lui Liviu Rebreanu este potrivit unei vieți elementare, dure, lipsită de poezie, dar nu unei vieți fericite, paradisiace. La Medeleni nu putea să fie scris decât așa cum l-a scris Ionel Teodoreanu. Autorul Medelenilor n-ar fi putut să scrie niciodată pe Ion dar nici autorul lui Ion n-ar fi putut să scrie niciodată La Medeleni. Și asta să nu ni se pară un joc de cuvinte. Cezar Petrescu, de pildă, ar fi putut să scrie Ion, după cum și Liviu Rebreanu ar fi putut să scrie Aurul negru. Observați însă că inversarea aceasta de roluri, nu este posibilă cu autorul Medelenilor.
Lirismul lui Ionel Teodoreanu? În loc să ne plângem că este prea liric, ar trebui să ne plângem că nu este totdeauna liric. Este posibil ca acest creator al lumii paradisiace să fie altfel decât liric? Lirismul este totdeauna expresia unor stări sufletești paradisiace. Luciditatea este expresia demonicului. Când suntem fericiți, sau când suferim rămânând totuși candizi, suntem lirici. Este cazul eroilor lui Ionel Teodoreanu. Faptele lor sunt iraționale, așa cum trebuie să fi fost faptele lui Adam și ale Evei mai înainte ca ei să fi fost amăgiți de șarpe. De ce nu-i este admis lui Rebreanu să fie liric? Pentru că el este creatorul unei lumi, ale cărei fapte, chiar dacă pornesc din adâncul inconștient al omului (Ion), totuși ele se rezolvă într-o lumină conștientă, lucidă. Rebreanu poate deveni cu multă ușurință demonic. Ionel Teodoreanu, niciodată. Este absurd să i se pretindă lui Ionel Teodoreanu să fie altfel. Creatorul Olguței nu a putut să fie imitat de nimeni, și nu va avea urmași literari. Trebuie să te naști la fel cu el, ca să poți scrie cum a scris el. Au mai scris și alți scriitori, români și străini, despre copilărie și adolescență, dar nici unul cu sentimentul paradisiac al lui Ionel Teodoreanu. Charles Dikens, marele creator de copii, autorul lui David Copperfield, și Dostoievski, nu s-au putut ridica până la expresia paradisiacă a copilăriei; ei au rămas creatorii unei lumi sumbre, tragice, desigur cu deosebiri esențiale între ei, dar din punctul nostru de vedere, poate asemănători. Precocii lui Dostoievski nu sunt copii, ci oameni maturi constrânși la dimensiunile sufletești ale copilului. Copii adevărați găsim numai în opera lui Ionel Teodoreanu.
Scriitorul nostru se înrudește prin sentimentul său paradisiac cu Alain Fournier, autorul celebrului Le grand Meaulnes. Dar la Alain Fournier, acest sentiment este dublat de sentimentul tragic al vieții, așa că și Alain Fournier aparține lumii vechi, într-o măsură. La el, aventura împacă demonicul cu paradisiacul.
Ionel Teodoreanu este unic prin sentimentul pur paradisiac al lumii sale. Opera sa este excepțională, fiind produsul unei naturi paradisiace.
De aceea, spuneam, Ionel Teodoreanu și-a asigurat un loc aparte în istoria literaturii române, și completând acum: și în istoria literaturii lumii.
Demetru Iordana
Notă
- Demetru Iordana ~ Lumea lui Ionel Teodoreanu în Pământul, 12, nr. 240–241, septembrie 1943, p. 6, col. 1–3. (Vitrina).
Nicolae Scurtu
