Doamna Elena Turbatu-Antonescu trăiește în București și este o fiică a localității Drăgănești-Olt, veche vatră de istorie și civilizație de pe plaiurile noastre sudice. Înainte de a da posterității minunata carte «În sfera sufletului. Viața unui artist – Traian Zorzoliu», carte de interviuri, care dovedește atașamentul autoarei față de personalitatea celui care a fost artistul, muzeologul, scriitorul și istoricul Traian Zorzoliu, domnia-sa a semnat și volumele de memorii «Joc de noțiuni», în care sunt expuse întâmplările trecerii sale prin lume, din fragedă tinerețe, până în amurgul vieții.
Copilărie, adolescență, profesiune, viață… Trecerea prin infernul colectivizării și prigoana comunistă împotriva oamenilor harnici și frumoși moral, supranumiți de bolșevici «chiaburi», primii fiori ai dragostei, apoi viața cu meandrele ei, dar și cu irizările ei de fericire – iată tematica consistentelor volume «Joc de noțiuni», scrise de o doamnă educată în spiritul valorilor morale românești, o doamnă a rafinamentului intelectual și a elocinței spirituale.
Revelatoare pentru situația prin care a trecut familia autoarei în «Epoca marilor ticăloși» sunt următoarele fragmente din volumul II, «Joc de noțiuni (Memorii)»:
„Între timp, comuniștii drăgăneșteni se puseră pe treabă: ridicară noaptea, din casele lor, un prim lot din cei socotiți de ei chiaburi, ducându-i nu se știe unde; vor intra în balul de sâmbătă de unde vor da afară, cu mare tam-tam, pe fetele și băieții pe care ei îi socoteau a fi «dușmani ai poporului», ori fii de ziși chiaburi. (…) Tata nu mai avea liniște, nici odihnă. Ziua își vedea de treburi, dar noaptea nu putea rămâne acasă, deoarece, întocmai ca tâlharii, comuniștii umblau numai la adăpostul întunericului, ca șobolanii și nelegiuiții. Refugiul tatii era o covercă din stuf din via bunicului.”
Cât despre temele predilecte ale regimului comunist pentru lucrările la limba română, pe care fata «cu origine socială nesănătoasă» trebuia să le învețe pentru a intra la facultate, comentariile sunt de prisos:
„Literatura mondială – armă ascuțită în lupta pentru pace; Republica Populară Română – pe drumul construirii socialismului oglindită în literatură; Construirea comunismului în Uniunea Sovietică oglindită în literatură; Critica socială în operele lui Caragiale, Coșbuc, respectiv Vlahuță; Lupta poporului coreean pentru eliberare…”
Un capitol important al acestor memorii îl constituie descrierea de către tânăra studentă a acelor vremuri a unui personaj din Slatina, pe care noi îl cunoaște foarte bine. Este vorba de Iancu Roiu, originar din Bârlad, actualmente un octogenar neastâmpărat pe care-l vezi zilnic făcându-și traseul de menținere în formă, pe străzile Slatinei, la sediul PSD, la Cabinetul Președintelui CJ Olt, la sediul ziarului Linia Întâi sau în mijlocul pensionarilor, la Fântâna Speranței de la Poștă…
El a fost în acele vremuri un tânăr inginer zootehnist de ispravă și iubitul frumoasei Elena Antonescu, autoarea noastră, cea care îl descrie în felul următor:
„Acest tânăr era un simpatic moldovean repartizat la noi în sat, după absolvirea Facultății de Zootehnie. Cu toții îl numeam Roy, după o mică modificare a numelui său. (…) Parcă-l văd, blondin, cu un păr cam lung, făcând ușoare onduleuri naturale – cred că și-l cunoștea folosindu-se de el pentru sporul farmecului său. Și nu greșea. Apoi ochii lui păreau că-i interiorizează privirea, într-un mister bând. Era îmbrăcat cum scrie la carte, peste costumul cu cravată având un pardesiu ușor. (…)”
IATĂ UN PASAJ DIN CARTE CARE ARATĂ ȘI IDILA DINTRE CEI DOI PROTAGONIȘTI:
«„Eu te voi aștepta. E posibil să te răzgândești și să te întorci către mine. Te voi aștepta”, după care mă luă pe după umeri ca să intrăm în sala de cinema. Îi Simțeam apropierea și respirația, trădându-i zvâcnetul inimii. Pe când mie îmi venea să plâng.»
Cei doi se vizitează și astăzi și se iubesc, așa cum spune bătrânul Roy, sufletește, ca în tinerețe. Soția lui Roy, o distinsă doamnă, la rându-i, se face că nu observă, încurajându-l pe soțul ei să nu-și uite iubita din acele vremuri tulburi. Era în anul 1957, în plină epocă bolșevică…
Firul narativ al memoriilor se întinde pe o perioadă impresionată, ajungând până în anul de grație 1998, autoarea inserând și evenimentele care au precedat «marea înghesuială» din Decembrie 1989, dar și evenimentele care s-au petrecut ulterior, cu urmările lor bune sau mai puțin bune.
„Gândul îmi zboară pe cărări călcate de mine cândva. Mi-este plăcut să caut un drum printre stele. Care din puzderia risipită de cer de mâna divină ar fi a mea? A celor plecați? (…) Iată, acum, în 1998, am ajuns cu scrisul la ziua aceea. Iar ceea ce am avut de scris am scris, încheind această compunere din care copiii mei vor afla câte ceva despre mine. (București, 4 februarie 2004)”
Felicitări, doamna Elena Turbatu-Antonescu!
Dumitru SÂRGHIE
