Lena privește pe fereastră la verdele crud al ierbii ce se armonizează, atât de frumos, cu albul pur al ghioceilor, din grădinița de la parterul blocului. ,,Iar a venit primăvara!”. Deși știa că primele semne ale acesteia apăruseră chiar din mijlocul iernii sau ce anotimp o mai fi ăsta de la granița dintre ani!
Primele zile din martie erau pentru Lena, de fiecare dată, un prilej de bucurie dar și de nostalgie. Ajunsese la vârsta la care își retrăia copilăria și tinerețea prin prisma copiilor și nepoților ceea ce îi aducea, desigur, o mare împlinire sufletească.
Tocmai când urmărea, absorbită cu totul și cu un soi de tandrețe, zborul unui guguștiuc, din copacul din fața ferestrei, spre înaltul cerului, tresări la șuieratul telefonului.
– Alo!, mămico, la mulți ani! Ce zici că mai faci?
– Mulțumesc, mamă, bine fac… Adică vorba lui Einstein, relativ bine… Și râsul ei se împleti cu al Mirei, cu care de altfel și semăna foarte mult.
– Bine, mamă, hai, te pup și la mulți ani încă o dată, că am sunat de la servici și am treabă.
Mira suna întotdeauna prima și mai întotdeauna era grăbită. Dar Lena era mulțumită. Simți aceeași bucurie, ca în urmă cu aproape 40 de ani, când, pe aleile dintre blocuri pe care pășea cu ea în brațe la ieșirea din spital, răsuna o melodie la modă pe atunci: ,,Dimineți cu ferestre deschise/ Dimineți fără ploaie și vânt”.
Era fericită, deși Mira purta un bandaj cât ea de mare la umărul stâng, pentru că îi fracturaseră clavicula la naștere. Ceva îi spunea că va fi bine. Și așa a și fost până la urmă.
Lena părăsi fereastra spre lume, cu gândul de a face ceva ordine prin cameră, să mai șteargă ăl praf…
O mână nevăzută a destinului făcu să înceapă cu ștersul prafului de pe anii ce trecuseră și deveniseră amintiri. Ochii îi căzură pe albumul de familie ce trona într-un colț, lângă televizor. Îl ridică și, după ce îl șterse ușor de praf, cu mișcări delicate, parcă temându-se să nu cumva să pornească vreo furtună, se așeză, cu el în brațe, în fotoliul de la fereastră. Iubea lumina naturală a zilei cu adevărat sănătoasă, pentru ochii ei tot mai obosiți.
Deschise, așadar, cu aceleași mișcări lente, pline de dragoste, albumul cu scoarțe liliachii. Din prima poză care îi apăru în cale o priviră ochii blânzi și limpezi, de un verde liniștitor, al primului ei născut. Ducu se născuse chiar în ziua de Crăciun. Lena înțelesese că nimic nu e întâmplător, că chiar fusese un semn al destinului, având în vedere cât de încercat fusese în primele luni de viață. Revăzu, cu ochii minții, acel salon mic și aglomerat din spitalul din Bârlad, în care cu greu prindea un loc pe scăunelul de la picioarele pătuțului copilului. Și, mai ales, resimți spaima ce o cuprinsese la auzul vorbelor rostite tăios al asistentelor: ,,Mămico, să ai grijă și să ne anunți dacă perfuzia curge prea tare sau prea încet”.
De unde să știe ea care era mersul normal al unei perfuzii? De aceea, când ajunsese la spitalul Tătărași din Iași și primise un pat întreg numai al ei, lângă al copilului, iar tinerele asistente o liniștiseră, spunând că veghează ele la tratamentul copilului, inclusiv cel prin perfuzii, simțise că reînvie… Așa cum după operația făcută de către dr. Ionescu, cel care operase primele siameze, acesta îi readusese la viață băiatul.
Lena nu se mai îndoise de semnul lui Dumnezeu care de Crăciun îl născuse și în primăvară îl renăscuse. Era chiar în primele zile ale lui martie. O lacrimă i se anină în gene, dar se grăbi să o șteargă la sunetul telefonului, de parcă s-ar fi temut ca, răspunzând, să nu fie surprinsă lăcrimând.
– Alo!, sărut-mâna, mamă, la mulți ani. Avea Ducu un fel, duios, de a spune ,,mamă”, încât Lena, când îl auzea, avea senzația că mușcă, cu poftă, dintr-o pâine mare și aburindă. Și parcă toate grijile se risipeau. Pentru că ea nu încetase să-și facă griji pentru copii, chiar dacă ei crescuseră, și, acum, pentru nepoți. Are ea o vorbă: „Când copii cresc și nu te mai lasă să îi dezmierzi, să-i alinți, Dumnezeu îți trimite nepoții”.
Și, de curând, iată, o fetiță, le trecuse pragul sufletului după sărbătorile de iarnă. Mai precis, a doua zi, după ziua de naștere a lui Eminescu. O fi vreun semn? O fi! Cert este că, în clipa în care o luase în brațe și o strânsese la piept, Lena retrăise același sentiment de plenitudine a sufletului, de liniște care îți inundă toată ființa, ca atunci când o ținuse în brațe, în primele ei clipe de viață, pe Dora, mama bebelușei de acum și fiica ei mai mică. Dora se născuse într-o zi de la sfârșitul primăverii, în 1989, astfel încât generația ei poate fi considerată adevăratul simbol al libertății. Trei săptămâni stătuse cu ea în spital, pentru că se născuse prea mică și nu lua în greutate. ,,Mamă, dumneata nu mănânci lapte?”, o apostrofase într-o zi un doctor, aluzie la faptul că de ceea ce mănâncă mama depinde cât de hrănitor este laptele matern. Lena, ale cărei griji se împărțeau între copilul nou-născut și ceilalți doi rămași acasă ar fi vrut să-i răspundă cu o întrebare: ,,Păi, de unde lapte dom’ doctor, cine să stea la coadă acuma?”. Renunțase însă. Își înghițise amaru’, cum se zice.
Cât se schimbase lumea… Încât, atunci când sună telefonul, pentru a treia oară, Lena adâncită cu gândul în acele vremuri din urmă cu peste 30 de ani, avu impulsul de a se îndrepta spre măsuța de pe hol pe care se afla, altădată telefonul fix, cu fir…
– Alo!, ce faci ghea, auzi glasul Dorei, căreia îi plăcea să glumească, imitând-o pe Mamaie, de la țară, semn pentru Lena că totul era bine. La mulți ani!
– Mulțumesc, ghea, zise Lena în același spirit de bună dispoziție. La mulți ani și vouă. Ce faceți, cum sunteți?
– Bine, bine răspunse Dora începând să povestească despre răsfățul bebelușei și ce fac ceilalți doi pe la școală, respectiv la grădiniță. Pe măsură ce vorbele Dorei curgeau șuvoi, Lena simți cum îi înflorește sufletul. Până la urmă nu putea decât să se considere binecuvântată de Dumnezeu, că într-o singură zi, i se spusese ,,La mulți ani, mamă!”, de trei ori.
Elena Sîrghie
