Nu am crezut în resemnarea Mioriței,
nici în virtutea sărăciei salvatoare,
și nici nu mi-am îndemnat cititorii,
ca să se apere, grabnic, de ei înșiși…
Apoi, ca un zeu într-o mașinărie,
ai apărut tu, Doamnă de verde,
cu o unealtă de-argint, în mâinile-ți aripi,
ca să-mi cureți grădina de gânduri.
Le-ai dat foc, într-un triunghi de bronz,
vârtej de fum albastru, melancolie fină
de cuget și patimi, de sete-absolută,
ce țară tristă, Doamnă, plină de orori!
Mă lași singur, gâză-n derivă sub cer,
un nor pământiu, insolent, îmi dă rotocol,
de sete și de singurătate nu mă plâng,
aștept dezghețul memoriei colective…
Și dacă, serafic și tragic, m-aș plânge,
cui ar folosi lacrimile mele de sânge?
DUMITRU SÂRGHIE-MITIF
