Spunea Sf. Augustin: „Iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi, să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire. Rădăcina interioară să fie din cea a iubirii, căci, din această rădăcină, nu poate ieși decât binele!” Asta face poeta Liana Mandu din Colibași, prin poezia sa: iubește cu rafinament, cu discreție, cu grație… Valorile și statornicia se nasc din iubire, viața însăși e iubire în sine… Până și suspinul omului e din iubire… Înfruntând obstacolele vieții, Liana Mandu penetrează transcendentul, privind dincolo de orizont, și culegând poemele luminii. Acele poeme create de Dumnezeu la Facerea lumii, pe care ea le rafinează prin sita propriului suflet și ni le redă nouă, muritorilor de rând… Felicitări, Liana!
Dumitru Sârghie
IUBIREA ESTE TOTUL!
Respect tăcerea, taina și misterul,
Copacul și statornicia lui,
Respect cuvântul dat și adevărul,
Durerea din suspinul omului.
Dar reverență-adâncă-i fac Iubirii,
Și toate la picioare i le-aștern.
Doar ea dă sens și hrană viețuirii,
Doar ea deschide porțile-n Eden.
Ca niște muribunzi ne ducem traiul,
Când sufletul-pereche nu-l găsim,
Suntem ca pasărea ce-și pierde graiul,
Ca rugăciunea făr-al ei “amin!”.
Iubesc Iubirea și-i respir fiorul,
Ea e copacul și statornicia lui,
E taina, e tăcerea și e dorul,
E dulcele suspin al omului!…
OMUL, DAC-AR FI IUBIRE
De-ar ști OMUL să privească
Dincolo de orizont,
Nepătrunsul să-l cunoască,
Iubirea ar strânge-o-n cont
Și-ar plăti cu ea factura
Unei vieți îndestulate,
Străină i-ar părea Ura,
Bucurându-se de toate!
De-ar ști OMUL să respire
Bunătate și iertare,
Să-nconjoare cu iubire
Piatră, pom, gâză ori floare,
Gândului să-i dea credința
Îmbrăcată-n nestemate,
N-ar cunoaște Suferința,
Bucurându-se de toate!
De-ar ști OMUL să iubească
Taina ce îl înconjoară,
De-ar ști sufletul să-și crească
Dăruind, fără să ceară,
Ar străbate în zbor zarea,
Pragul către Nemurire,
N-ar cunoaște Întristarea
OMUL, DAC-AR FI IUBIRE!
GÂNDURI ÎN EPIDEMIE
Norii își prelungesc popasul,
Pe-ai lumii umeri apăsând,
Norocul își întoarce pasul
Ușor, in zare dispărând.
Aceeași zi e-n calendar,
Și-n suflete tot mai răcoare,
Viața fără itinerar
E-o flacără de lumânare.
Cum ni s-a risipit avântul,
Ca puful alb de păpădii!..
Pe buze tremură Cuvântul,
Din suflete tot mai pustii.
Împărtășim aceeași vină
De-a nu ne fi iubit de-ajuns.
Îndepărtați de-a Sa Lumină,
Ne-apropie de din nou Iisus.
Vom sta din nou, netemători,
Tâmplă fierbinte lângă tâmplă,
S-or naște-n noi sfinte valori,
Din tot ce astăzi ni se-ntâmplă.
Iubite, vom străbate zarea,
Porni-vom spre nemărginire,
Justificându-ne plecarea
Cu Declarații… de iubire.
