Pe vremea copilăriei mele, printre „bălăriile” unei ulițe dintr-un sat, bătrânii spuneau despre o persoană cu apucături nebunatice , că „parcă ar fi luată din căluș”. Explicația acestui diagnostic arhaic, consta în emoția jocului efectuat de călușari, care era atât de puternică, încât copiii visau noaptea secvențe din căluș. Mai mult decât atât, alți copii „lozau” în somnul agitat, adică vorbeau adormiți fiind, rostind cuvintele „hălăi șa”.
Mult mai demult, călușul era un eveniment extrem de rar, se derula într-o perioadă strict limitată din fiecare an. Atunci nu erau televizoare sau telefoane cu filme sau jocuri, ce îngrozesc și rătăcesc acum, mintea crudă a copilului. Nu existau nici concursuri fascinante auto, moto-velo etc., să le aducă respirația „sufletului la gură”.
Călușul provoca o puternică emoție. Era atât de marcantă emoția călușului jucat în forță, încât nu de puține ori, imaginea văzută ziua, colora sau chinuia somnul noaptea.
Printr-o perfectă asemănare, această temă emoțională este abordată de scriitorul Liviu Rebreanu, în romanul intitulat „Ciuleandra”, ce a servit pentru a realiza scenariul unui film de excepție, o capodoperă cinematografică. Aici, nu este vorba despre căluș, ci despre un alt joc, aproape tot atât de contagios ca și călușul, jocul se numește ciuleandra. Bunicul meu dinspre tată mărturisea că atunci când era tânăr, a jucat ciuleandra, acest joc complicat și greu, cu numeroase solicitări fizice. De la el am reținut versurile care, după ce erau strigate în horă, atunci se declanșa rapid o furtună artistică: „Două bețe, două paie, ia ciuleandra la bătaie!”.
Mult mai târziu, am ajuns la concluzia, pe care o împărtășesc azi, și anume că „luatul din căluș” este (a fost ) o variantă, un fel de boală psihică.
Acum, această maladie a dispărut sau, altfel spus, s-a metamorfozat în „luatul de valul televizorului, al telefonului, al tabletei, al…, de valul Bruxelles-ului (pentru adulți).
Prof. Doru Nedelea
