Am primit, recent, de la poetul Marian Raicu, din București, „Răsărit de Duminică”, un cochet volum de poezie, publicat în anul de grație și dizgrație – 1990, când, încă, ningea „peste prăpastia sângelui” tinerilor căzuți la Revoluție și când „exploziile de liniște-n liniști” încă mai produceau „zvârcoliri dureroase”. „Ghilotina memoriei” ierta, dar nu uita, în timp ce iubita unui student făcea „dragoste / cu lustragiul materiei vii / curățându-se de balastul iluziei”.
Verbalitatea pură, valsând grațios, într-un ritual candid al metaforei – univers liric aparent ermetic (în realitate, limpede, ca apa unui izvor susurând), ne pune în față un poet cu spirit înalt și contemplativ, care scrutează cerul metafizic al poeziei autentice: „Ochiul apei se stinge / în dogorea veciilor / numai tu / ca un glonț de cenușă / îmi mai vindeci odihna / numai tu” („Pasăre pândindu-te”).
Într-o pierdere de sine (favorabilă poeziei autentice), versurile lui Raicu nu sunt nici ceremonioase, nici prea grave, deloc didacticiste, autorul lor fiind, în fapt, un poet al luminii fulgerate… În viscerele estetice ale creației sale, predomină nu rațiunea dialecticii comune, ci impresia, savoarea imaginii, ingenuitatea, vibrația, inefabilul și sensul: „Poetul murise frumos / pe strada cu numele meu” sau „În patima fructului e aerul supt din sânul femeii” …
În lirica lui Raicu, transcede copios credința în supraviețuirea sufletului („Ai răsărit din propria ta neființă” sau „A murit ca un copil, râzând că se născuse”. Își înfige, uneori „unghia în gâtul poeziei”, ca semn al autoperfecționării, utilizând floarea ca pe „un pumnal al existenței”. Caută nemurirea în ferestrele ochilor iubitei sale, venerând „fluturii de noapte”, care traversează „coapsa lumii”.
Era vremea când ziarele patriei „publicau / aceeași rubrică / de decese dorite”, iar „fumul țigării lumina sub cearșafuri”. Poetul se metamorfozează himeric, în pierzania iubitei, „făcând contrabandă / cu lapte de păpădie” și așteptând, în zadar, „ochiul care își va plânge trădarea”. Trădarea ca esență eternă a lumii…
Sânii iubitei lui fulgeră „prin cânepa Raiului”, în timp ce „fluturii din armata salvării” mor frumos și fundamental. Se rămurește cu crengile și înfrunzirile femeii, pe care, deseori, o trezește din singurătate, fredonându-i „un cântec rotund ca sărutul”. Asistă la „botezul iluzoriu al libertății” noastre de după 1989, o libertate prin care „bolnavii de însingurare” vor fi „otrăviți cu iarba propriilor necuvinte”.
Îmi place cum își migălește Raicu arta lirică, cu seriozitate și profunzime, singură, singurătatea conferindu-i, până la urmă, rangul de voievod al poeziei.
Îi cere, totuși, femeii să-l iubească „de-a pururea și o zi”, în plus, timp în care soarele cade în genunchi „ca un râs de copil”. Lumina – „ca un pândar al poetului” îi străluminează arta in integrum, foșnindu-și „creanga desfrunzită a vârstelor”, iar „pasărea singurătății” sângerează „în cuibul lunii”.
Versurile lui Marian Raicu de inspirație cosmogonică, transpuse în sens mitologic sau creștin, atribuie lumii „miracolul însingurării”, cel care-și desface „universul în sine / ca un suflet osmotic”. Dumnezeu și-a înveșmântat poetul „cu duhul iubirii”, atuncea când „Se răsucesc luminile ca niște chei, / în porțile dimineții” și, când, generoși, „Îngerii de rouă îi spală tristețea / la adăpostul întunericului / și doar uneori al luminii”. (Poetul). E vorba despre lumina care se naște din întuneric, o metaforă de sorginte blagiană.
El scrie din resortului sufletului propriu, așteptând să răsară „Floarea veacului următor” și dând târcoale „răscumpărării de sine”.
Poemele volumului „Răsărit de Duminică” se încadrează în categoria poeziei „Omeniei românești”, cum ar zice Nichifor Crainic, autorul „Nostalgiei Paradisului”, Marian Raicu făcându-și, în acest volum, scris imediat după Revoluția din Decembrie 1989, un fel de revizuire cathartică a spiritului, el fiind constrâns, cândva, „în balanțele fricii” antedecembriste, balanțe care au cenzurat întrucâtva ceremonialul fast al „unei nunți mereu amânate”, nunta și logodna Poetului cu splendoarea și frumusețea poeziei îndumnezeite…
Volumul de poeme „Răsărit de Duminică”, apărut la apărut la Editura „EUROTUR 13-2000” București, cade sublim sub greutatea idealizării supreme și înmugurește „peste descântecul ploilor / într-un dans vlăguit de miracol”. Trece peste „Botezul elastic al lucrurilor”, statornicind „coeziuni și risipe”, apoi hoinărind „prin câmpiile spațiului / către cumințenia femeii / mereu zămislitoare de iertătoare păcate”. (Zei desperecheați).
Marian Raicu mai purta încă în suflet (în anul 1990) anumite ruine sufletești, pe care, iată, le ridică în eterul spiritului său liber, acolo unde planează, într-un zbor sideral, întru desăvârșire, poezia sa fulgerată: „Numai noi, măsurându-ne somnul cel roșu / al firii ne visăm intrarea / într-o lacrimă de femeie – FEMEIE”.
Felicitări, Poetule!
Dumitru Sîrghie
