Mi s-a atras, pe bună dreptate, atenția că, am scris și publicat în Linia Întâi anumite cronici literare ușor pompoase și laudative la adresa unor confrați locali „meseriași” într-ale poeziei. Mărturisesc, în fața opiniei publice, că am comis cu bună știință această faptă, pentru a încuraja anumiți poeți locali, care n-au ajuns la o veritabilă maturitate artistică (chiar dacă au ghiocei la tâmple), însă semnalizează că ar mai avea ceva potențial și mai există șansa, încă, să ne surprindă cumva plăcut cu producțiile lor artistice, în cazul în care știu să-și fructifice atomul de har pe care îl au din naștere. Promit, însă, că n-o să mai fac astfel de acte de generozitate, sfătuindu-i pe prietenii mei aspiranți la glorie să citească mai mult și să scrie mai puțin. Poate așa vor avea succesul scontat, în fața Măriei Sale Cititorul.
În cazul poetului Marin Rada, nu-mi permit să fac nicio concesie, pentru că domnia sa e un poet născut și nu făcut pe banda rulantă a rețelelor de socializare, unde, zilnic, se fabrică soldăței de plumb, autointitulați poeți de marcă, doar pentru faptul că primesc niște diplome iluzorii din partea unor asociații așa-zise culturale din lumea a treia, de acolo de unde cultura n-a coborât încă din copac.
În fapt, volumul de poeme de un mare rafinament stilistic „Pledoarie pentru fluturi și cer”, semnat de acest veteran al poeziei slătinene, Marin Rada, este o pledoarie pentru poezia adevărată, cu toate conotațiile sale metafizice, transcedentale, în care iubirea augustiniană conturează salutar cele două capitole ale cărții, anume „Pledoarie pentru fluturi și cer” și „Fericirile”.
Simbolistica mitologică a fluturelui apare și în opera poetică a ultimului gândirist român, slătineanul Pan. M. Vizirescu, care, în cei 23 de ani de autoexil în podul casei natale, vorbea deseori cu fluturii, considerându-i mesageri ai lui Dumnezeu, trimiși să i se alăture solilocviei sale îndelungate…
Romantic, scoborât din sorgintea spirituală a lui George Țărnea, poetului marilor iubiri, Marin Rada, poetul slătinean nins de fluturii renașterii și speranței, își începe volumul diafan cu poezia „Schimbări”, din care cităm: „O vară întreagă / alergam după fluturi, / uneori, la nunta lor / ne iubeam, / cu cât te priveam de aproape, / cu atât mai mult te pierdeam (…)”, continuând, astfel, prin poezie, așa cum a făcut-o și în tinerețea sa, să se piardă în zarea unei lirici a iubirii și să-i pună iubitei „cunună de flori” atunci „când se aruncă / stelele-n râuri, / și „soarele din fereastră / se-nroșește în zori.” Plâng viorile în poezia lui Rada, sângele se urcă pe portativ, vinu-i din pahar capătă „trup de femeie”, când „într-o furtună a sângelui” se aude, ca o mirare, „simfonia iubirii”.
S-a spus despre George Țărnea că a fost „ultimul romantic”. Personal, dar păstrând proporțiile, am spus despre regretatul nostru poet de la Piatra Olt, Costi Triță, că el a fost ultimul romantic. Acum, în această lume neomarxistă, în care poezia a căpătat accente grotești, suburbane, îi doresc lui Marin Rada să fie el „ultimul romantic”, până la vârsta de 100 de ani, când îi va lua altcineva locul.
În poezia lui Marin Rada consistă un amestec diafan de forțe, un respect aproape religios față de acuratețea versului și a gramaticii (fapt pentru care îl felicit, cu formula lui Caragiale „Cinste și gramatică”), deși, uneori, poezia îi trece ca un glonț și „ca un cântec / de lebădă”, pe lângă inimă. Totul încape în ochii limpezi ai iubirilor sale, „în primele picături de ploaie”, „în firul de iarbă”, în viața noastră de toate zilele și nopțile…
Totul pare a se învârti în jurul unei sugestii de neasemuire, de pură originalitate, Marin Rada punându-și „gâtul sub lama iubirii”, o iubire tulburată de miracolele existenței unui poet „Prins / într-o capcană de fluturi ” (iată fluturii, cu simbolistica lor, devine un leit motiv al cărții), un poet care nu plânge, ci doar tace și privește la spectacolul lumii și al naturii.
Marin Rada își pune amurgul existențial într-un sonet, iubita sa devenind însăși bucata lui de suflet, un suflet candid, peste care „trece blândețea lui Dumnezeu”. El cântă „dulcele chin ” al iubirii, devenind un Orpheu contemporan, care își înalță tristețile și bucuriile, în timp ce „…plânge iarba / și cenușa din vatră…”, iar „lunca se vântură până la cer”, aducându-i „toate stelele” la fereastră.
Spiritul lui Rada se desfată concomitent cu versurile sale, poetul nefiind străin de conceptele clasice privind iubirea, nici de sublimul și, uneori, absurdul acesteia, acordându-și lira intuițiilor, a jocurilor minții, a gravității reflecției, într-o tensiune a imaginarului absolut unică… „Se scutură macii / pe câmpuri ucise, / soarele se topește / în mii de culori, / în clepsidra rămasă, / nu mai sunt vise, / vino, iubito, / e o vară toridă pe flori…” (O vară nebună).
Vocabulă făcând parte din patrimoniul nostru național, substantivul comun „dor” se regăsește din plin în poezia lui Rada, în șoaptele și pașii iubitei sale, în scrisorile sale neterminate, în sufletul său, în devremele și târziul să existențial, în tăcerile și ploile sale, în îndumnezeirea respirației sale lirice: „Mi-e dor de viață / și mi-e dor de lume, / e cerul gol de stele / și e vânt / m-am îmbrăcat doar / în cămăși de vise / și nimeni nu mai știe / cine sunt.”
Poezia lui Marin Rada nu este nici una tezistă, politică, tendenționistă sau habotnic voliționistă, nici morală sau filosofantă. Este lirică pură, artă pentru artă și este culeasă din văzduhul sufletului său. Retorica sa este, practic, dominată de imagine, metaforă, intuiție, pitoresc, reflexiune și, pe ici, pe colo, silogistică…
Cu melancoliile, temerile și tăcerile sale, cu frigul său existențial, cu drumurile și preaplinul său sufletesc, cu frământările și spaimele sale cotidiene, cu ecoul gândurilor sale, reflectate în poezie, cu preatârziul și cu preadevremele său artistic, poetul Marin Rada își poartă responsabil, Crucea, pe o Golgotă a poeziei autentice.
Revenind la ceea ce spuneam la începutul acestei cronici, pot spune fără nicio ezitare, că Marin Rada nu are nevoie de Certificate de talent din partea unor obscure „case de poezie”, a căror mediocritate este strigătoare la cer… Cu acest volum, intitulat „Pledoarie pentru fluturi și cer”, care a văzut lumina tiparului” la Editura maramureșeană eCreator, domnia sa vizează posteritatea pe deplin meritată.
Dumitru Sîrghie
