Motto: „Vremurile cele mai corupte sunt acelea în care se minte cel mai mult. Atunci se conturează neîncrederea generală, neîncrederea dintre tată și fiu, atunci sporesc fără măsură protestele, jurămintele și perfidiile. Atunci apar diversitățile de opinii politice, religioase și chiar un continuu îndemn de a născoci fapte și intenții defăimătoare la adresa adversarilor.” (Silvio Pellico)
În Mic Dicționar Enciclopedic putem citi:
„Adevăr – oglindirea fidelă a realității obiective în gândire; concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă, autenticitatea lor” – pg.12. și
„Minciună – afirmație pentru care se denaturează în mod deliberat adevărul; plăsmuire a imaginației; ficțiune; amăgire.” – pg. 610
Ce este Adevărul? „Adevărul este fiul timpului” spunea Gellins, iar Montaigne era convins că „suntem născuți numai ca să căutăm adevărul”. Adevărul a fost socotit, întotdeauna, de toți înțelepții lumii – „Soare al inteligenților” sau „Perlă care iubește adâncul” – ca fiind de „natură divină”.
Atunci, de ce și de unde atâta Minciună? Mai cu seamă că (este un adevăr bine cunoscut și dovedit) – printr-o singură minciună cineva își poate pierde întreaga reputație.
Despre Minciună, ne spune câteva versuri, în stilul său inconfundabil, Anton Pan – „fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, – cum l-a numit Eminescu.
Un mincinos stând odată, zise altui mincinos:
„Prietene, vezi turnul acela înalt și luminos?”
„Da” – acesta îi răspunse; Și iar îl întrebă el:
„Dar vezi tu, tocmai în vârfu-i cum umblă un șoricel?”
„Ce minciună cu coarne: – zise prietenul său –
Că eu abia zăresc turnul, necum șoarecele tău;
Însă auz, prea bine cum umblă-n tropot, încât
Parcă-ar bubui o tobă ș-ar avea clopot la gât”
Adevărul și minciuna sunt vechi ca lumea. Adevărul este de natură divină, cu bunele intenții din minciuni este pavat iadul nostru cel de toate zilele.
La ora actuală, toată lumea crește mințind într-un stil fără precedent. Ne-am obișnuit să mințim și o facem la fel de des ca și periatul dinților. Ne mințim părinții, în ceea ce privește notele, ne mințim profesorii, când le spunem diferite motive că nu ne-am făcut temele, că nu noi am fumat în WC-uri sau pe coridoare, ne mințim partenerul de viață, ne mințim alegătorii, ba, mai nou, încercăm să-l mințim și pe Dumnezeu. Mai mult, ne mințim chiar și pe noi înșine, atunci când ne promitem o viață mai bună, fără prețuri exagerate, fără tăieri de salarii etc. etc..
Ce s-ar întâmpla dacă, atunci când un om este pe cale să spună o minciună, i-ar pocni tâmplele? Ne tot mirăm de ce natura se mai scutură din când în când!?; de ce vulcanii erup uneori din adâncul pământului!?
Există, mai ales în zilele noastre, o ramură a Minciunii, „minciuni adevărate”.
Am devenit cu toții, neputincioși, ascultând zi de zi, aceleași minciuni, aceleași neadevăruri din partea conducătorilor noștri, mai ales cei din domeniul politic.
Parcă ne-am adaptat cu toții vorbelor: „Arta de a trăi înseamnă arta de a ști să crezi minciunilor”.
Cum rămâne însă cu Adevărul? Sper, ca odată, el să distrugă Minciuna. Vreau să moară, să dispară definitiv Minciuna. Vreau să văd oameni politici care nu mint în campania electorală. Doresc să ajung să văd la televizoare numai oameni care spun adevăruri, care luptă ca cele spuse de ei să devină adevăruri, realizări, traduceri în practică. Să ne ferim de a vedea „fața blândă a minciunii” așa cum reiese dintr-o cugetare a lui Guido da Verona: „Uneori minciuna e mărinimoasă, mai ales când îți dă puterea de a iubi mai departe, spre a nu jigni pe cei care-i mințim”.
Prof. Dumitru C. Nica, Slatina
