Tinerețea și-a asumat întotdeauna condiția modernă, încercând să se desprindă cu toate forțele de tradiționalismul asociat cu neputința bunicilor sau cu o rigurozitate neînțeleasă a părinților. Motivând sărăcia materială prin excesul de referințe de factură tradiționalistă, s-a încercat și se încearcă sfidarea unei ordini aparent prestabilite, astfel încât să se facă loc unei alte viziuni mai mult sau mai puțin inovatoare. Alterarea legăturilor cu trecutul, fiindcă nu mai e la modă, este un fundament periculos pe care nu se poate clădi o misiune sau o viziune.
În acest context, oameni de cultură își pierd, fatidic, privilegiile legăturilor ancestrale cu strămoșii, cu biserica, cu familia, sau cu modalitatea de a-și afirma propriile valori spirituale. Revolta, ca formă de manifestare a personalității, a fost primul pas spre o revoluționare a culturii. Ulterior, căutările de sine și în sine au dovedit că nu poți fi modern fără a cunoaște subtilitatea trăirilor tradiționale, cum nici tradiționalist nu poți fi fără o doză de optimism incurabil pentru a depăși ambiguitatea propriilor trăiri.
Brâncuși a fost printre primii care au dat un alt curs valorilor morale și culturale, dar care a rămas ancorat în Hobița natală prin simbolurile des întâlnite în operele sale. Dar ce poate fi cel mai tradiționalist și cel mai modernist deopotrivă cuvânt, dacă nu „DORUL”?
Transpus în diverse ipostaze artistice, dorul preia forme nebănuite de a fi sau a nu mai fi impregnat in tradiționalism sau în modernism. Fiind întrebat de un prieten care este diferența dintre tradiționalism și modernism, i-am răspuns cu o întrebare- Când plângi cu toată ființa ta, ce repere morale cauți și cui le atribui?
Totuși, dacă o pictură modernă poate ajunge la peste două milioane de euro, cât de neprețuite sunt amintirile din copilăria dintr-un sat uitat de lume, în care coboară Dumnezeu prin și printre oameni să vadă dacă mai este la modă credința?
Prof. Victor Iacobescu
