Aer și lumină. Solitudine.
Noi nu avem piramide. Dar munții? Eu cred că munții sunt catedrale genuine cu poteci stâncoase. Treptele lor duc spre cer. Liniștea muntelui vrăjit urcă spre soarele răsărind și cade cu soarele care se stinge treptat. Ea tăinuiește orgoliul uriașului de piatră. Aerul viu și lumina înaltă se strecoară ca o plasmă printre norii albaștri. Acolo, sus, doar vulturii gustă ambrozia cerului. Oameni și brazi. Vulturi și stânci. Aer și lumină. Solitudine. Reflecție.
Cerul iubește muntele.
Sinaia, oraș îndumnezeit, mai aproape de cer, ridicat pe stânca muntelui, înconjurat de înălțimi de granit. Jos Cazinoul, Peleșul, muzeele, hotelurile, terasele. Sus provocarea, îndrăzneala, tăria cerului. Jos oamenii. Sus brazii și caprele negre. La Sinaia, și oriunde pe Valea Prahovei, te vei fi simțit, prea om în măreția care te înconjoară.
Și totuși… Deși nemișcat, muntele vorbește. Deși împietrit, muntele respiră. Deși masiv, privește cerul cu dragoste și recunoștință. O dragoste mută… mărturisită zilnic. Și cerul iubește muntele. Altfel nu se poate. E atât de frumos… Și cerul, noaptea, atât de înstelat deasupra lui. Munte de piatră să fii și te-ai topi de drag.
Verticală de piatră sălbatică. Profil de indian.
Lângă cer și oraș veghează el, verticală de piatră sălbatică, dominând civilizația văii. Privesc pe fereastra camerei de hotel. Fac un exercițiu de alpinism mental. Îmi înalț privirea spre munte odată cu gândul. Mă las (se)dus de gându-mi care escaladează muntele. Ca o vrajă. Oamenii rămân jos. Gândul meu, cocoțat pe privirea-mi urcătoare, se cațără mereu, neobosit, atras de grandoarea uriașului încremenit. Deodată, la o răscruce, sus, pe o orizontală de granit, se izbește de o stâncă având chip de om. ‘Ce să fie’, aud întrebarea gândului? Fizionomia îi este împietrită. Profil de indian. Privește întors, cu ochii orbi, undeva departe, răsucindu-se spre geneză. ‘Sfinxul’, aud șoapte insistente în jurul meu. ‘Sfinxul’. ‘Este Sfinxul!’ Dar trupul? Unde este trupul? Nu văd trupul Sfinxului. Se insinuează un gând: ‘poate că muntele întreg, muntele de sub el îi este trup.’ „Dați-mi un trup, voi munților(…). Pământule larg, fii trunchiul acestei năpraznice inimi.” (Lucian Blaga, „Dați-mi un trup, voi munților”.)
Sfinxul cu iriși arși.
Acum înțeleg: muntele acesta frumos este trupul Sfinxului. Îmi plimb gândul pe fața lui și îl cercetez palmă cu palmă. Simt cum vântul îi taie nemilos de mii de ani fața. Ploaia îi este plâns pe piatra chipului. Riduri adânci îi brăzdează fața, albiile plânsului pluvial. Tristețea-i ancestrală și enigmatică o disting în orbitele-i goale. Sfinxul are iriși arși. Privește orb spre anistorie. Călătoresc cu el înapoi, călare pe timp. Descoperim împreună o stâncă singuratică, mândră, conștientă de sine. În ea scanez, in nuce, capodopera. Sfinxul, sub coaja de piatră, așteaptă ca ploaia să-l nască și să îi fie mamă, iar vântul și zăpada să-l modeleze montan. Mai târziu, el, Sfinx al zăpezilor care nu mor niciodată, să privească timpul și spațiul cu nepăsarea eternității. „Nemuritor și rece…”.
Sinaia, gura de rai a cerului. Înapoi pe pământ.
Gândul mi se întoarce în prezent odată cu cel al Sfinxului, conștient de sine acum. Enigma fiind explicată, gându-mi revine la fereastra de unde privirea sufletului meu începuse explorarea. Deschid fereastra, dar Sfinxul nu-l mai văd. Văd Sinaia, gura de rai a cerului, așezată în munții străvechi ai patriei. Se face noapte. O mai privesc o dată și plec să visez. Cerul înstelat este deasupra mea și visele stau să se nască. Trebuie doar să adorm. Noapte bună, Sfinx bătrân!
Laurențiu Bădicioiu
