În conferința „Copiii Rusiei”, ținută la Radio, în ziua de 7 februarie a anului 1943, care, în fapt, e o tristă parabolă privind educația școlară din timpul Tătucului Stalin, Pan. M. Vizirescu arată spaima și începutul dezrădăcinării unor elevi, de la o școală din Rusia sovietică. După o ședință de aparatcik, ținută, în cancelaria școlii, de un comisar bolșevic, în fața activului didactic de acolo, plină de zel și avânt patriotic, profesoara Clara Goldstein, adânc pătrunsă de învățătura mai marelui de la partid, a descins în clasă, ca să însămânțeze copiilor noile învățături ateiste. „Cincizeci de copii, între opt și 10 ani (…), trăiți în mizeria neagră a celor mai crunte lipsuri…, stăteau smirnă ca păpușile de porțelan, ca să-și ascute dăscălița ce-și umfla pieptul, în tunica soldățească”.
Profesoara le-a transmis învățăceilor, din partea lui Stalin, mesaje, urări de bine și de sănătate, precum și salutări dintre cele mai calde, promițându-le că doar ei și numai ei vor avea norocul să primească un dar frumos de la Tătuc. La întrebarea cine-i tovarășul Stalin, elevul Ivanov a răspuns prompt: „Tătucul”. La întrebarea și de ce-i zicem Tătucul?, n-a știut nimeni răspunsul, fapt ce o determină pe profesoară să treacă la amenințări.
Copiii au știut, totuși, că școala a făcut-o Stalin, că tot acesta le dă pâinea cea de toate zilele, că Rusia Stalin a făcut-o. Dar, când apriga profesoară le-a sugerat că și soarele, și ploaia, dar și Volga le-a făcut tot Tătucul, copiii s-au împotmolit. Au căzut în… neștiință. Furia profesoarei atinsese cote maxime… I-a făcut nemernici și le-a reproșat că nu știu cine-a făcut lumina, căldura și zăpada… Un elev mai dezghețat s-a ridicat și a spus cu umilință: Dumnezeu! A căzut cerul pe profesoară, la auzul acestui cuvânt… A început să tune și să fulgere… „Iertați-mă, tovarășă, nu mai fac!”, a spus copilul speriat. Ea i-a promis că-l iartă, cu condiția să-i spună cine l-a învățat asemenea nelegiuiri: „Dumnezeu nu există. Asta e o vorbă a babelor schiloade și nebune, care cred în strigoi și în spaimele nopții…”
Apoi, le-a spus elevilor, speriați de-a binelea, că stăpânul absolut e Stalin, iar cei care pronunță numele lui Dumnezeu sunt dușmanii poporului rus. Alioșa îl chema pe elevul rătăcit în Dumnezeu. Părinții lui lucrau la fabrică, erau săraci lipiți pământului, iar căsuța lor era ca un sloi de gheață. N-aveau de nici unele în casă. Și a doua zi era Crăciunul. Ziua supremă a Nașterii Domnului. Părinții lui, care se trăgeau din viță creștină, mama din intelectuali și tata, din neam de muncitori, își aduceau aminte cum și cu ce fast spiritual și chiar îmbelșugat petreceau ei Crăciunul, în copilărie. „Umblau cu colindele și în inimile oamenilor”. Pe când, „Alioșa, la momentul acela, era un țipăt de durere în coliba lor”!
Ajuns acasă, după întâmplarea nefastă de la școală, Alioșa a fost mângâiat, cu tristețe, de mama sa, care i-a povestit ce înseamnă Iisus Cristos, Fecioara Maria, Beetleem, Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul, care a venit să mântuiască lumea. Care-i iubea pe cei săraci și bolnavi. A fost răstignit, ucis și, apoi, a înviat din morți. Și Crucea lui a devenit semnul mântuirii noastre.
Mama lui Alioșa, împreună cu tatăl său, au început să se închine la icoana Mântuitorului și a Fecioarei Maria, din adâncul inimii. Alioșa a intrat în panică. Nu vedea chipul lui Stalin. Era îngrozit și nu înțelegea de ce părinții lui nu-l venerau pe Stalin, făuritorul tuturor lucrurilor și se închinau la acele icoane, depănându-și amintirile din tinerețe, ceea ce a făcut și el, simțind o bucurie și o căldură, în șoaptele colindelor murmurate de părinții lui.
A doua zi, când s-a dus la școală, Clara Goldenstein, profesoara lui, l-a poftit într-o cameră și l-a întrebat ce a făcut cu o seară înainte cu părinții săi. „Ne-am rugat la Domnul Iisus, că astăzi e ziua nașterii lui! Am cântat cu tata și mama cântecele lui și ne-am închinat la icoană…”
Când a mers acasă nu și-a mai găsit părinții. Nici icoanele, doar sărăcia și frigul… A doua zi, la școală, profesoara, în fața clasei, i-a pus în piept o decorație, primită de la Tătucul Stalin, „pentru că a dat veste despre fapta nelegiută a părinților săi”, îndemnându-i și pe ceilalți elevi să procedeze la fel, pentru a deveni copiii model ai Rusiei, așa cum a devenit Alioșa, cel care, în fond, fusese obligat să poarte „steagul împărăției de urgie și sânge”.
(Dumitru Sîrghie, „Pan. M. Vizirescu – Opera unui destin tragic”)
