Din nou, să-ți sorb privirile șomere,
Strivindu-ți crini, pe șold, în astă noapte,
Să mușc, din nou, din cele două sfere,
Ce-au dat în pârg, ca două pere coapte.
Și-apoi să-mi las privirile să zacă,
Pe arcul de violă al coapsei tale fine,
Când pântecul tău rodnic, ca o pădure dacă,
Va tresări dogmatic, v-a-nfiora lumine…
Și-ți voi vâna, iubito, cu degete-geloase,
Genunchii-briliante ce-n seară se aprind,
Și-ți voi sorbi, iubito, cu primăvara-n oase,
Suav, zefirul-nopții, și voi muri… trăind!
Și-apoi buimac, ferice și trotilat de clipă,
Nu-ți pot citi, în ochi, gândirea ta de ducă,
Ochii-șomeri, avere, dar, risipă,
Ce dau contur la zboru-ți de nălucă!
Splendoarea mută, atuncea, când sărută,
Răscoală-mi lasă-n sânge, peste…fire,
Ea-i lupta mea, și-i veșnica redută,
Care dispare-apoi… Vai, nălucire!
DUMITRU SÂRGHIE
