La 35 de ani, el este un om împlinit din multe puncte de vedere. Muncește în străinătate, într-o firmă de construcții pe care o deține împreună cu nașul său. Sub coordonarea lor lucrează zeci de români, oameni care își câștigă traiul departe de țară, dar cu demnitate și profesionalism. Este un muncitor priceput, puternic fizic, respectat de cei din jur pentru seriozitatea sa. Are o soție care lucrează în România, la o casă de amanet, doi copii minunați și o casă în construcție în orașul în care locuiește, o casă „ca-n povești,” după cum îi place să spună. Întreține și proprietatea părinților săi de la țară, păstrând legătura cu rădăcinile.
Deși trăiește în confort, în inima lui se dă o luptă. Este fascinat de ordinea și disciplina din țara europeană în care lucrează, de sistemul ei sanitar, de eficiența acestuia. În același timp, înjură cu mânie proletară alianțele euro-atlantice care, spune el, „ne-au asuprit” și „ne-au transformat în sclavii străinilor.” Îl admiră pe Călin Georgescu și îl consideră un lider vizionar. Îl elogiază pe Ceaușescu, fără să-l fi cunoscut vreodată, căci el s-a născut la granița dintre dictatura comunistă și Revoluția din 1989. Îl susține pe Putin, pe care îl vede ca pe un „erou al neamurilor,” tânărul nostru ignorând steagul de împărăție și sânge al regimului de la Kremlin. Este, într-un sens, o persoană prinsă între două lumi, între modernitate și nostalgie, între progres și naționalism, între incultură și iluminare.
Acasă, în România, s-a implicat în campania unui primar liberal, pe care l-a susținut cu ardoare, certându-se cu adversarii politici ai acestuia și veghind la corectitudinea alegerilor. Deși e adeptul unor valori autoritare, el pare să aprecieze democrația, cel puțin când aceasta îi favorizează cauza. Este, paradoxal, atât procomunist, cât și proliberal, atât creștin convins, cât și adept al unor teorii care sfidează valorile creștinismului. Este antisemit, dar probabil nu a cunoscut niciodată un evreu. Este prolegionar, dar știe puține lucruri despre ideologia Gărzii de Fier, dincolo de câteva sloganuri.
În comunitatea românilor din străinătate, el este văzut ca un sprijin de nădejde. A ajutat mulți oameni să-și găsească un loc de muncă, le-a întins o mână când aveau nevoie și a construit împreună cu ei nu doar clădiri, ci și un sentiment de solidaritate. Este respectat pentru dărnicia și hărnicia sa, pentru felul în care își ajută apropiații și își respectă vecinii. Totuși, această generozitate intră în conflict cu retorica dură și uneori intolerantă pe care o folosește, când vine vorba de politică sau de influențele euro-atlantice asupra României.
El este, într-un sens, simbolul generației sale: oameni care au plecat să-și construiască un viitor mai bun, dar care duc cu ei bagajul unor ideologii confuze și al unei istorii insuficient înțelese. Este produsul unei epoci tulburi, în care adevărul și minciuna se amestecă, în care propaganda și frustrările personale își găsesc teren fertil. Este omul care beneficiază de avantajele Occidentului, dar care, în același timp, îl respinge dintr-un sentiment de mândrie rănită. Este omul care trăiește bine datorită sistemului capitalist, dar visează la o Românie închisă, autarhică, idealizând o epocă despre care știe prea puțin sau deloc.
Privit de la distanță, pare să fie un paradox: prosperitate câștigată într-un mediu occidental, combinate cu o mentalitate alimentată de nostalgia pentru un trecut autoritar, suburban. Nu este „Omul Nou”, josnic, al lui Călin Georgescu, ci mai degrabă un simbol al haosului valoric contemporan. Trăiește în disonanță cognitivă, fără să-și pună prea des întrebări despre această contradicție. Pentru el, viața continuă între șantierele din străinătate, casa pe care o construiește în orașul natal și visurile despre o Românie care, în realitate, nu a existat niciodată așa cum o vede el.
Aceasta este povestea unui tânăr român prins la răscrucea drumurilor, un om între lumi, un om care, deși aparent împlinit, rămâne captiv în propriile contradicții.
Dumitru Sîrghie
