Într-o țară obosită de tranziții interminabile și de iluzii politice reciclate, George Simion se prezintă ca o fatalitate burlescă, o absurditate ce-și revendică legitimitatea prin zgomot, nu prin substanță. Ridicolul candidaturii sale la președinție nu constă doar în inconsistența proiectului său politic – care, de altfel, lipsește – ci mai ales în grotescul auto-mistificării, în vidul de idei ce se vrea umplut prin isterie colectivă.
Aici se cuvine să ne întrebăm, parafrazând gândirea heideggeriană: există un sens al acestui neant sau suntem doar martorii unui nimic ce nu se are decât pe sine? Simion nu propune, ci declamă, nu construiește, ci demolează retoric, convins că în sunetul propriei voci rezidă adevărul absolut. Însă vocea fără conținut este doar un ecou ce-și trădează originea în gol.
Pretenția sa de a deveni președinte nu este decât reflexul unei epoci în care forma golește fondul, iar aparența ia locul esenței. Simion este produsul perfect al acestui mecanism: un construct al indignării fără direcție, un simbol al revoltei fără soluții. El nu oferă un model de gândire politică, ci o promisiune de haos, bazată pe emoție primară și resentiment. Dar ce rămâne dintr-un lider care nu are decât propria furie drept program? Nimicul.
Ridicolul candidaturii sale nu stă doar în grotescul imposturii, ci și în refuzul societății de a mai deosebi între autentic și fals, între construcție și simulacru. Simion nu poate deveni președintele unei națiuni care aspiră la destin – poate doar liderul unei gloate rătăcite în propriile frustrări. Iar când neantul își cere dreptul la sens, este datoria lucidității să-l demaște: nimicul nu se are decât pe sine, iar nimicul nu poate guverna.
Dumitru Sîrghie
