AcasăOpiniiO paralelă imposibilă: Oscar Wilde-Adrian Năstase

O paralelă imposibilă: Oscar Wilde-Adrian Năstase

De o bună bucată de vreme, mă tot întreb la ce ar fi putut să se gândească Adrian Năstase, în fața polițiștilor care veniseră să-l aresteze. Nu ne-a rămas de la el nicio vorbă memorabilă, cum ne-a rămas de la Nero, de pildă, împăratul roman care, înainte de a se sinucide, a rostit pentru posteritate: „Ce mare artist piere”, plângându-și de milă și deplângând, totodată, soarta ingrată a lumii care, astfel, pierdea ocazia fericită de a fi contemporană cu un mare artist.

Știm, de asemenea, la ce se gândea Oscar Wilde atunci când, vizitându-l în întunericul închisorii din Reading, Toulouse-Lautrec l-a întrebat de ce e trist. „Sunt trist, ar fi răspuns întemnițatul, pentru că jumătate din omenire nu crede în Dumnezeu, iar cealaltă jumătate nu crede în mine”. Forțând o analogie între Oscar Wilde, scriitorul care a rămas în posteritate mai ales prin personajul său Dorian Gray, și personajul contemporan Adrian Năstase, din anecdota politico-juridică de pe Dâmbovița, vom observa mai întâi că, la Reading, Oscar Wilde ispășea o pedeapsă de doi ani, pentru moravuri infamante.

smedescu 552Aflat pe culmile gloriei literare, Wilde se trezește cu o haită de puritani pe urmele sale, care nu prididesc în a-l huli, umili și amenința. Târât în fața tribunalului și condamnat la doi ani de temniță, cel care până la 41 de ani credea că știe totul despre artă și glorie, a trebuit să schimbe hainele scumpe cu cele de pușcăriaș, să se aplece și să frece cu mâinile sale fine și parfumate dușumeaua celulei, să se amestece cu ceilalți deținuți în baia comună a închisorii. Pe scurt, odată intrat aici, celebritatea scriitorului s-a topit ca un cub de gheață scăpat în apă fierbinte, el devenind egalul tuturor celorlalți.

Și dacă forțez această paralelă imposibilă Wilde-Năstase, o fac prin prisma acelui „egoism naiv” al umanității, de care vorbea Freud și împotriva căruia știința adusese deja două dezmințiri: mai întâi prin Copernic, care i-a demonstrat omului că Pământul, departe de a fi în centrul universului, nu este decât un bob de nisip în imensitatea sistemului cosmic, și apoi prin Darwin, care i-a revelat omului descendența din regnul animal. În sfârșit, psihanaliza lui Freud venea cu a treia dezmințire, demonstrând că eul omenesc nu este stăpân în propria sa casă (conștiința), fiind legat de ceea ce se petrece în viața psihică din „subteranele” conștiinței.

Există, prin urmare un „egoism naiv”, prezent la toți, într-o măsură mai mare sau mai mică, și pe care nicio dezmințire, oricât de concludentă, nu ni l-ar putea șterge de pe harta sufletului. Dintr-un asemenea egoism, ne este imposibil să ne trezim, ține de natura umană și tocmai de aceea ne uităm cu uimire și admirație la cei care reușesc să-l „stingă” sub o spuză de altruism și-i numim, în consecință, eroi ai moralei. Problema este că, în cazul unora dintre noi, jarul egoismului este prea încins și este nevoie de un munte de altruism, pentru ca, excavând în el cu burghiul faptelor bune și/sau promisiunilor generoase, să rezulte suficientă cenușă, cât să acopere toată vatra. Nu știu cât de încins o fi fost jarul egoismului, în cazul lui Adrian Năstase, în momentul când a decis să se sinucidă. Cert este că, utilizând respectivul burghiu aproape exclusiv pe filonul promisiunilor, în mod inevitabil acesta s-a rupt și a devenit complet inutilizabil după pierderea alegerilor prezidențiale și statutul de „nomber one” în PSD. Lipsit de posibilitatea de a-și mai stinge egoismul, Adrian Năstase nu a mai rezistat atunci când acesta a dat în flăcări, în momentul în care a aflat sentința judecătorilor. Așa că polițiștii care au venit să-l aresteze l-au găsit aproape carbonizat pe rugul propriei sale megalomanii, reușind în ultimul moment să evite un dezastru complet. Acum, aflat într-o convalescență perpetuă, Adrian Năstase nu mai poate decât să-și numere singur ouăle, părând a nu fi înțeles nimic din ce i s-a întâmplat.

Măcar, în întunericul închisorii din Reading, obișnuitul saloanelor aristrocratice, elegantul, sclipitorul Oscar Wilde a înțeles un adevăr esențial: „supremul viciu este să fii  superficial”.

Constantin Smedescu

1 COMENTARIU

Comments are closed.

- Advertisment -

Most Popular

- Advertisment -

Recent Comments