Unul dintre cei mai mari meșteri olari din România și poate din Europa. Specialist în ceramică neagră. Meșter și artist popular, care și-a descoperit vocația din întâmplare. Țăran și român desăvâșit. Absolvent al Facultății de istorie – specialitatea Muzeografie-Arheologie și Masterat în Relații Internaționale – Universitatea București.
Iată, pe scurt, povestea lui Ionel Cococi din Vădastra Oltului…
D-le Cococi, cine sunteți d-voastră, de fapt?
Eu sunt din comuna Vădastra, iar meseria pe care o practic se numește olărit. Este un meșteșug pe care l-am îmbrățișat încă din anul 2000. La mine, nu este vorba de o preluare din familie sau nici măcar de la cineva din sat. Și totuși este… Referindu-ne la vestita ceramică de Vădastra, la vestita cultură, trebuie să vă spun că a fost descoperită în secolul XVIII, de Cezar Boliac, continuată fiind de Corneliu Mateescu și Marin Nica. Este o cultură cu o arie de răspândire foarte puternică, pornește de dincolo de Dunăre și merge până sus, la Slatina.
Începând din secolul XVIII, până în 2000, a fost cunoscută și publicată în revistele de specialitate, expusă în Muzeele de Istorie din țară, din Slatina, Craiova, București, Caracal și Corabia. Chiar și în Vădastra am avut, până la un moment dat, un muzeu, dar nimeni nu s-a gândit la reînvierea acestui meșteșug. Începând cu anul 2000, la Vădastra, s-a desfășurat un proiect internațional, prin Banca Mondială și Guvernul României, condus de Universitatea din București, prin prof. Dragoș Gheorghiu. În cadrul acelui proiect, s-au făcut cercetări pe relicvele descoperite în sit și s-a pus la punct tehnica de pictare, forma, inclusiv tehnica de ardere, tehnică arhaică, așa cum se lucra în anii 5000-5500 î.H. Deci, cultura din Vădastra are o vechime de peste 7500 de ani. Până în 2000, nu am avut nicio treabă cu ceramica, cu arta. Până în anul 1996, eu am lucrat în Armată, la UM 1256 Caracal, ca sergent angajat.
Din 1996, în urma unei demisii, m-am reîntors în comuna natală, m-am ocupat cu orice care mi-a fost la îndemână, în momentele respective, pentru a-mi asigura existența. Am avut și o activitate comercială, la un moment dat, împreună cu un unchi: o discotecă, cu bar și o masă de biliard. Am avut activitate comercială second-hand. Mi-am cumpărat, între timp, o casă, proprietate personală, pe care o am și astăzi și care se află pe un sit arheologic necercetat. Poate că acest lucru este un destin… În 2000, așa cum v-am mai spus, nu aveam nicio treabă, mama mea era dirigintă la Poșta din Vădastra, și apăruse deja în comună acel grup cunoscut sub denumirea de „Olarii de la București”. Dar nu erau olari de la București, erau cercetători de la București, din Finlanda, Belgia, Anglia, America.
Dânșii, fiind străini de loc, cum se întâmplă fiecăruia dintre noi, atunci când mergem într-o altă localitate sau o altă zonă a țării sau a Europei, au avut nevoie, la un moment dat, de un sprijin. Atunci, maică-mea îmi dă telefon și-mi spune că sunt niște olari de la București și vor să ei să ajungă pe la Celei, Caracal, Corabia, pe la Vișina Veche, și dacă vreau să-i ajut, să-i duc cu mașina. I-am spus că da, aveam o mașină Dacia Break… Am venit, i-am dus, fără să le cer bani pentru benzină, am vrut să-i ajut, să le întind o mână de ajutor, pentru că, efectiv, nimeni din comuna Vădastra nu-i băga în seamă. Stând lângă dânșii, eram un voluntar de care, la început, s-au bucurat, pentru că aveau pe cineva la care puteau să apeleze oricând, să-i ducă în locația unde vroiau să ajungă. Mai târziu, am aflat că d-l Dragoș Gheorghiu a început să-și pună întrebări: Dar cine e acesta? De ce stă atât lângă noi? Ce vrea? I se părea dubios faptul ca să vină cineva să-i ajute și să nu mai plece de lângă ei. Sincer, mie mi-au stârnit curiozitatea.
Când eram copil, mai mergeam pe dealuri, în zona siturilor arheologice, acolo unde s-au făcut săpături, dar erau niște cioburi pe care le adunam, ne plăcea cum erau scrijelite, dar nicidecum nu aveam nicio treabă, nu dețineam informația adevărată, nu știam ce țin în mână, ce vechime au cioburile acelea, ce importanță au, ce presupune, nu știam absolut nimic… În acea perioadă, nu am avut curajul să le spun domnilor respectivi că mă interesează și că mi-au stârnit curiozitatea. Într-adevăr, eram un nimeni față de acea echipă. Imediat după ce au plecat la București, după ce și-au terminat perioada de experimente (ei veneau de 2-3 ori pe an), în perioada de primăvară, vară și toamnă, 2-3 săptămâni, maxim o lună de zile, își făceau experimentele și plecau la București. Și eu m-am apucat acasă, singur, fără să spun la nimeni, și am reușit să-mi confecționez, cu tehnici arhaice, primul meu vas pe care-l am și astăzi acasă, de care nu m-am dezlipit și nu mă voi dezlipi niciodată.
Există o tehnică de ardere diferită pentru a obține ceramica neagră sau roșie. Dar eu am realizat vasul și l-am ars, la venirea ulterioară a echipei. Au fost nevoie de foarte multe experimente, până am reușit să obțin ceramică neagră și, din fericire pentru mine și din păcate pentru alții, eu am reușit, dar din întâmplare. Aș putea spune că nici azi, acea echipă de la București nu deține secretul. Eu dețin secretul, dar din întâmplare. Numai că eu am avut, poate, șansa ca, fiind permanent la Vădastra, să experimentez de mai multe ori decât dânșii, și am ajuns la concluzia, și am spus-o de foarte multe ori și este o realitate: cel mai mare avantaj al meu a fost că nu am știut nimic, a trebuit să experimentez și așa am reușit să reduc timpii de ardere, am reușit să contrazic, de foarte multe ori, teoria.
Am fost și invitat la Universitatea de Arte București, să țin un curs, lucru care mi s-a părut dubios, adică să inviți pe cineva care nu are nimic în spate. Și mă refer aici la experiență și studii. La un moment dat, d-l Dragoș Gheorghiu mi-a spus că sunt interesați de tehnica pe care o practic. Pentru că la mine nu era vorba de teorie, ci de practică. Acea practică din inteligența nativă și naivă, aș putea spune, mai degrabă, din intuiție, deducție și în urma a foarte multor experimente. Așa am avut șansa să țin un curs, de două săptămâni, la Universitatea de Arte București.
Din anul 2003, am fost preluat de Școala de Arte și Meserii Slatina. Mi s-a înființat clasa de ceramică, clasa externă a Școlii de Arte și Meserii din Slatina. Noi, aici, lucrăm pe grupe, dar ne desfășurăm activitatea și în școală. În școală, la înțelegere cu directorul și cu conducerea școlii și a comunității, acolo fiind spațiu mai mare. Avem și altă locație unde ne desfășurăm activitatea cu copiii, dar atelierul este acasă la mine. Atelierul unde îmi desfășor activitatea personală, cu cuptorul de ardere a obiectelor.
La Universitate, ați spus secretul?
Nu, nici nu cred că este cazul, deocamdată, să-l spun. Totuși, am o anumită vârstă, mai am multe lucruri de pus la punct. Nu știu dacă este corect sau nu, dar, de foarte multe ori, sunt foarte mulți obișnuiți să ia totul de-a gata. Mie mi se pare că este munca mea, este rezultatul meu. Nu vreau să exagerez, dar mai este timp…
Probabil că aveți o recunoaștere națională și chiar internațională, în acest moment…
În primul rând, în momentul în care am fost solicitat să predau în cadrul Școlii de Arte și Meserii Slatina, cred că a fost primul pas de a fi recunoscut. În al doilea rând, am avut expoziție în sediul UNESCO, la Paris, unde nu credeam niciodată că pot să ajung. Am avut expoziție la Comitetul Regiunilor, la Bruxelles… Am fost, de trei ori, invitați în cadrul festivității de la Casa Belgo-română. Am fost la Strasbourg. Am avut, de asemenea, șansa să reprezentăm județul și țara, prin ICR, la Satul Românesc, în Strasbourg.
Am fost în prima serie din acel program, în cadrul căruia am avut rezultate extraordinare. Nu vreau să credeți că sunt doar simple cuvinte. Am avut șansa, noi – meșterii din județul Olt, să reprezentăm țara, prin Ministerul de Externe, la Milano și Torino, în perioada când acolo era o situație foarte critică. O prigoană împotriva emigranților români.Vă spun că și atunci am venit în țară cu rezultate extraordinare. Acum, dacă mergi la o expoziție și un cetățean italian vrea să-ți achiziționeze o piesă de-a ta, în colecția personală, ce înseamnă asta? Am avut, de asemenea șansa, martor, dacă pot spune așa, la un interviu acordat de un italian, în vârstă de aproape 70 de ani, postului PRO TV.
Pe lângă multe altele, acel bătrânel a luat fusul de la o colegă de-a noastră, de la d-na Filip, și a început să toarcă. Parcă era de lângă noi, mai bine zis, suntem aproape aceeași națiune, avem aproape același sânge, cumva, până la un punct. Spunea așa: „Păcat că s-a ajuns acolo, la conflictele respective. Avem și noi defectele noastre, așa cum și d-voastră le aveți pe ale d-voastră. Noi trebuie să-i iubim pe români pentru hărnicia lor și să le prețuim pe româncele care muncesc pentru casele italienilor”.
Am avut expoziție la Nurnberg, în Germania, în Bulgaria, în țară la Sibiu, Craiova, București, Iași, Rădăuți, Botoșani, Brașov, Timișoara, Constanța, în toate marile orașe, cu rezultate deosebite. Am avut și o invitație în Japonia, dar nu am putut, din păcate, să finanțez acea plecare.
D-le Cococi, ce înseamnă arta pentru d-voastră?
Nu am fost din copilărie croit pe olărit, dar fiecare dintre noi avem un destin bine pus la punct, creionat. Asta nu înseamnă că trebuie să stăm cu gura căscată, să ne uităm că vine destinul după noi… Trebuie să contribuim, să punem umărul, să avem curaj și încredere în noi. Dacă plecăm de la premisa că nu mă mai apuc, că nu o să reușesc, este total greșit. Și eu, când m-am alăturat acelei echipe, foarte mulți consăteni de-ai mei spuneau: ei, ce face ăla, bate țurca?
Eu sunt acela care, prin 2003, băteam țurca, dar azi sunt persoana care am avut șansa să reprezint județul și țara la cele mai înalte niveluri, am avut șansa să observ cum se poate trăi de pe munca pe care o practici cu drag, să văd care este diferența dintre comportamentul persoanelor din comunitatea mea și din alte comunități. Practic, odată cu îmbrățișarea acestui meșteșug, mi s-a schimbat viața, destinul.
Linia Întâi
