Alegerile prezidențiale s-au încheiat, dar în loc de clarificare, scena politică românească s-a transformat într-un teatru grotesc al orgoliilor și fățărniciei. PSD mimează demnitatea cu aerul unei domnișoare jignite, refuzând orice lecție de moralitate, de parcă nu ar fi compromis-o deja prin decenii de complicități și abuzuri. De cealaltă parte, partidele care se declară proeuropene zâmbesc în colțul gurii, satisfăcute că partidul celor trei roze își pierde din coerență și forță. Dar acest râs e amar – pentru că vine dintr-o inconștiență profundă.
Toți acești lideri, de la stânga la dreapta, par orbiți de goana după funcții, sinecuri și influență. Uită ceea ce este cu adevărat important: România se află pe marginea prăpastiei, sărăcită, dezbinată și vizată tot mai agresiv de propaganda rusă. Iar în mijlocul acestui peisaj, un partid extremist – AUR – primește peste cinci milioane de voturi și se profilează ca un vector de destabilizare, hrănit de frustrările și lipsa de perspectivă a cetățenilor abandonați.
Guvernarea, după alegerile prezidențiale, nu s-a născut încă, dar deja este sabotată din toate părțile. Iar dacă se va prăbuși, AUR nu va ezita o clipă să canalizeze furia socială spre o revoltă populistă, cu iz de insurecție. O revoltă care, de data aceasta, nu mai are nimic din firescul unor cereri legitime – ci totul din regia unui scenariu geopolitic periculos.
Vom ajunge, poate, să retrăim, în forma cea mai crudă, o scenă parafrazată din Moromeții. Nu îl vom mai vedea pe Ilie Moromete ridicând bățul asupra copiilor leneși. Nu. Vom vedea o țară în care copiii, simbolul viitorului, nu mai au unde munci, unde spera, unde rămâne. Și atunci, nu vor mai fi mustrați cu bățul, ci vor ieși singuri la drumul mare, nu ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, ci ca să jefuiască, să distrugă, să ia înapoi – într-o logică absurdă a răzbunării.
Am câștigat o singură avere reală, după aceste alegeri: respingerea dictaturii. Dar victoria aceasta poate fi rapid transformată în înfrângere, dacă partidele nu își dau seama că statul român nu mai are timp de jocuri politice. Avem un președinte legitim, fie că ne place sau nu. Nicușor Dan nu e un Mesia, dar poate fi un punct de echilibru. Să-l subminezi acum, când abia s-a format voința populară, este o sinucidere colectivă.
Nu ne paște doar eșecul politic, ci ieșirea din istorie. Dacă lăcomia, lipsa de viziune și orbirea puterii vor continua să ghideze deciziile de la vârf, atunci rusofonii, extremiștii și haosul vor fi tot ce rămâne din democrația noastră firavă. Și atunci, nici n-o să ne mai dăm seama care a fost ultima zi în care am mai fost o țară cu adevărat liberă…
Dumitru Sîrghie
