Motto:
“Ceea ce e divin nu e nici vechi, nici modern, ci actual. Când zic că revelația e modernă, adică actuală, nu înțeleg că ea se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generații în sensul idealului creștin, adică ea modifică spiritul timpului, acordându-l cu spiritul lui Hristos.”
(Nichifor Crainic)
RUGĂCIUNE
Mihai Eminescu
Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică Preacurată
Și pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a’ noastre plângeri
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică Preacurată
Și pururea Fecioară,
Marie!
Când muzicianul Mircea Suchici și profesorul universitar Ion Munteanu, ambii din Craiova eternă, m-au invitat la dezvelirea oficială a statuii lui Macedonski, din cadrul zilelor Festivalului Național „Alexandru Macedonski”, amplă manifestare de minte, suflet și literatură, mi-a trecut, brusc, prin cap, să schițez o scurtă și trilaterală trecere în revistă, cu privire la următoarele personalități ale literaturii române: Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski și Pan. M. Vizirescu, ultimul mare gândirist român, născut în legendarul nostru județ de altădată, Romanați. Și, mai ales, pe viitor, să găsesc o explicație plauzibilă la faptul că naționalismul sublim, dar și conservatorismul romantic și literar ale genialului Eminescu au sărit cu mare dezinvoltură peste simbolismul modernist, adus de Macedonski de la Paris, gândirea eminesciană poposind, astfel, în tabăra gândiriștilor, acolo unde Cezar Petrescu, Aron Cotruș, Dan Botta, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, printre alte capete luminate, precum Nichifor Crainic ori Pan. M. Vizirescu, naționalizând, astfel, miraculos, cel puțin până la venirea tancurilor sovietice și a Istoriei lui Roller, marea cultură românească… Gândirismul a fost un salt în istoria literaturii noastre – nimb și auroră, deopotrivă, fenomen unic, care a dat universalității Revista „Gândirea”, cea mai occidentală revistă a autohtonismului românesc.
Primăvara
Alexandru Macedonski
Sub flori de măr
Ce mi se scutură în păr,
Se umple sufletul de soare;
Pe orice frunți suferitoare,
Oh! ningeți, albe flori de măr.
Sub liliac
Sunt pasări dulci ce nu mai tac,
Concert de voci mângâietoare
Sărmani cu inimi gemătoare,
Uitați, dormiți sub liliac.
Pe sub cais
Din aripi bate albul vis
De-o inocență răpitoare:
Amanți cu inimi arzătoare,
E fericirea sub cais.
Sub nucul lat
Te afli însă izolat
Și-n umbra lui îmbătătoare,
Trecutul naște ca o floare
Ah! de-aș muri sub nucul lat.
Nu doresc, în aceste momente festive, să readuc în discuție rivalitatea dintre Eminescu și Macedonski, care a avut la bază, ca întotdeauna pe plaiurile noastre mioritice, un substrat politic. Despre aceasta au vorbit destul exegeții, ea generând destulă „pâine” albă, o lungă perioadă de timp, criticilor și cărturarilor acestei țări, mai mult sau mai puțin înzestrați.
Dar, oricât s-ar fi contorsionat Macedonski, poetul rondelurilor și primul simbolist al patriei române, să-l ajungă din urmă pe intangibilul Eminescu, nu a fost posibil, nici în timpul vieții Luceafărului, nici după ce acesta s-a reintegrat printre stele. Ba, mai mult, în amurgul viețuirii sale, marele simbolist, din care au descins Bacovia, Vianu, Arghezi, Gala Galaction, Ion Pillat, Petică, Minulescu și mulți alții, marginalizat fiind, din cauza trufiei lui cristalizate în acea epigramă nefericită, pe care el ia adresat-o lui Eminescu, a trăit ani de coșmar, în disprețul elitelor vremii.
Poezia lui Macedonski este una a frumuseților clarificatoare și limpezi, decorative și picturale, lipsindu-i, cred, acea neliniște faustică pe care o găsești în poezia lui Eminescu, precum îi lipsesc și refugiul poetic interior, melancolia și misterul din negura vremilor, toate acestea însușiri fiind caracteristice poeziei ultimului poet romantic al lumii… Adică, lui Eminescu.
Asta, în ciuda faptului că Macedonski, ca și, mai târziu, Pan. M. Vizirescu, se extrag tot din romantismul eminescian, cu diferența că Poetul rondelurilor și al Nopților, din trufie, n-a vrut să-și recunoască propriul model și dominația în timp a acestuia.
Macedonski renaște după moartea lui Eminescu, abandonând romantismul sub toate formele lui și devenind el însuși, eliberat de complexul pe care l-a avut în fața poetului nostru național, volumele de poezie „Flori sacre”, „Excelsior” și „Poema rondelurilor” așezându-l pe piedestalul cuvenit.
Coborâtor din Eminescu și înrâurit de Iorga, Crainic și Constantin Rădulescu-Motru, Pan. M. Vizirescu, supranumit și „Omul secolului”, a fost ultimul exponent al curentului gândirist tradiționalist ortodox.
A petrecut 23 de ani într-un „exil de taină“, în casa părintească din Slatina, după ce a reușit să fugă de comuniști. Fusese condamnat la muncă silnică pe viață, în urma judecării, în 1945, de către Tribunalul Poporului, a lotului celor 14 jurnaliști și cărturari ai României, care s-au opus eroic fiarei de la Răsărit.
Am în pregătire un volum care va cuprinde peste 100 de poeme absolut inedite, lăsate de Pan posterității, romanul „Păcătoasa”, al cărui manuscris a supraviețuit rigorilor securiste, precum și zeci de note, comentarii, frânturi de idei scrise pe foi volante, un amplu jurnal de la „Gândirea”, câteva piese de teatru, nuvele și schițe în manuscris etc. De asemenea, lucrez la o teză de doctorat intitulată „Pan Vizirescu – destin tragic, salvat prin creație”. Despre poezia sa, vorbește pr. Dr. Călin Sămârghițan, cel cu care bătrânul Pan. M. Vizirescu, a reeditat, după Revoluție, Revista Gândirea…
,,O poezie despre ce este Poezia. O poezie despre ce este Poetul. Aceste limite ating dimensiuni înălțătoare, atunci când încercăm a defini creația poetică a celui care a fost scriitorul și profesorul Pan. M. Vizirescu. Rostul poeziei și rostul poetului sunt coordonate esențiale în creația sa, operă ce nu este reprezentată doar de bogatele sale scrieri, ale căror începuturi s-au făcut sub recunoașterea personalităților de frunte ale culturii românești, ci și de faptul de a fi transmis providențiala continuitate a curentului gândirist căruia îi aparține, peste jumătatea de secol în care mărturisea că „neamul meu a trebuit să-și poarte crucea mântuirii”, spune Călin Sămârghițan.
Mult peste fire…
Pan M. Vizirescu
Delirul iubirii e-un joc neștiut,
Ca dansul pe gheață al nimfelor albe,
Beție nebună, dintr-un alt ținut,
Pe-o noapte vrăjită, cu stelele-n salbe.
Grădini cu-nfloriri crescute din vis,
Ca dansul pe gheață al nimfelor albe.
Fie-mi doritul drum un Paradis
Delirul iubirii cu șoapta magiei…
Puternic și tare – feeric dezmăț,
Să-nfrângă vântul aspru c-o altă simțire,
E-n el demiurgul în care-mi te-arăți
Mai mult decât tine și mult peste fire.
Așa-mi fuse voia iubirii s-o știu,
Ca marea când crește spre soare-n talaz,
Să nu veștejească flămândul pustiu,
Al vieții miracol – supremul extaz.
Dumitru Sârghie
