Când v-au bântuit primele intenții să cântați? Când v-ați început cariera?
Majoritatea artiștilor spun că de mici. Aș putea spune și eu că de mic copil. Pe la grădiniță, se formase și încă funcționa la un nivel înalt Ansamblul «Hora» de la Izbiceni. Era bine coordonat de conducerea de atunci, acum mai scârțâie puțin lucrurile la Ansamblul «Hora».
Eram selectați de la grădiniță, aveam aptitudini și cam așa am început, de la grădiniță, ca solist vocal al Ansamblului «Hora» din Izbiceni. La acea vreme, ansamblul era format din 3-4 generații, cu dansatori și interpreți, care erau recunoscuți la nivel internațional. Atunci am avut șansa să cânt, la vârsta de 4-5 ani.
Ați avut instructori buni atunci, pentru că mai târziu ați întâlnit personalități mari ale muzicii din România?
Erau parcă mai români decât sunt acum. Români adevărați, oameni de la țară, care nu cred că aveau mari cunoștințe teoretice despre muzică. Mi-l amintesc aici pe Iancu Tîrș, cel care a lăsat câteva generații de fuierași la Izbiceni. Erau oameni care nu aveau studii aprofundate pe această treabă, dar erau prinși în acest angrenaj de a forma echipe, copii, tineri. Îl mai pot aminti pe marele rapsod Stângă Stelică (Pasăre) de la Tia Mare. Am avut șansa să fim sub îndrumarea profesorului Marin Urzicana, de la Corabia, care, la vremea aceea, activa în cadrul Ansamblului Hora de la Izbiceni. Nimeni nu trecea peste vorba profesorului, pentru că dânsul era profesor de muzică, ceea ce este și acum.
Apoi, viața și-a luat mersul cu muzica. Am studiat vioara câțiva ani, apoi am trecut la instrumente de suflat. Dar, de atunci, am început să fiu solist, până acum, când s-au mai schimbat puțin vremurile.
V-ați intersectat, în cariera d-voastră, cu Gil Dobrică. Ce ne puteți spune despre acest episod?
Gil Dobrică este omul care mi-a schimbat cu totul viața. Cel care, în termeni românești, mi-a schimbat pâinea neagră de la Izbiceni, din solar, în pâinea albă. Aș putea să spun că mănânc, la ora aceasta, pâine albă, datorită lui Gil Dobrică. El este cel care a pus amprenta, luptându-se cu toți pe la București, ca să mă promoveze, să pot să răzbesc în această lume a muzicii. Să nu credeți că este ușor.
Aș putea să vă spun cum m-am întâlnit cu Gil Dobrică. Curios lucru, pentru că eu mă întâlnisem cu un alt nume al României, care mă crescuse și grație căruia am activat în spectacole prin țară. După care, Gil m-a ascultat odată, cred că la Scornicești, la o sărbătoare câmpenească, cu toți artiștii de peste tot, la care era și el invitat. Și când m-a auzit cântând, mi-a spus chiar așa: «Bă, să vii la mine, la București.» Îl știam pe Gil Dobrică! Cine nu-l cunoștea? Dar i-am spus că mulți m-au păcălit pe mine că mă ajută și, apoi, au uitat. Așa că i-am spus că am masă, am casă, să mă lase să-mi văd de grădina mea din Izbiceni. Dar Gil nu a uitat, s-a dus la București și m-a sunat.
Pe vremea aceea, erau telefoane fixe. M-a sunat și i-a răspuns mama, femeie simplă de la țară, care-mi spune că mă cheamă ale Dobrică. La noi, ale Dobrică era un tip care repara electromotoare la Dacie. Și eu, ca și toți de pe vremea aceea, aveam o amărâtă de Dacie, care se strica mereu. Și mama mă întreabă dacă mi s-a fărâmat iar drăcia aia de la mașină? Când colo, era nenea Gil, care mi-a spus: «Ia, bă, toba aia, și vino la București, să scapi de pătlăgelele de la Izbiceni, că așa băteam și eu electrozii în capul strungului la Craiova, dacă nu plecam la București!» El întotdeauna a spus tobă la chitara mea.
M-am dus la București. Gil Dobrică era un mare om, un om foarte iubit. La vremea aceea, când îl sunau anumiți organizatori pentru spectacole, mereu le spunea să mă asculte și pe mine. Și crescând, în tot și-n toate, în cluburi, în emisiuni, în restaurantele din București, în afara Bucureștiului, am început să câștig un bănuț.
Dar pot spune că cea mai mare moștenire de la Gil Dobrică sunt prietenii pe care mi i-a lăsat. Pentru că nenea Gil m-a dus numai la lume care apreciază poezia pe care o interpretez și muzica pe care o cânt. Unii dintre oamenii de atunci, și acum încă mă sprijină în activitatea aceasta.
Epoca Tudor Gheorghe?
Epoca Tudor Gheorghe m-a marcat pe viață, pentru că și acum, în mare parte, cânt undeva la intersecție între Tudor Gheorghe și Gil Dobrică. Tudor, la vremea trecutului, a avut o colaborare cu Ansamblul «Hora», și chiar așa s-a intitulat un concert: Tudor Gheorghe și copiii din Izbiceni. Concertul s-a ținut în 20 de orașe mari din țară, care a durat cam 3 săptămâni. În acest turneu, am avut onoarea ca Tudor Gheorghe să mă ia și să cânt cu el. Eu eram solistul al Ansamblului «Hora».
La vremea aceea, interpretam o doină: La fântânița din plai, o doină care nu este de nimeni interpretată, o doină scrisă de mama. Pentru că, la acea vreme, se cerea să ai piese necântate, ca să vii cu ceva original. După ceva vreme, mama mi-a spus că ea a compus-o, ca să aibă și copilul ei un cântec care să fie original.
Nenea Tudor m-a auzit cântând acea doină și a spus că aceasta este o piesă românească curată și că o vom cânta împreună. Pot spune, fără lipsă de modestie, că Tudor Gheorghe a cântat o strofă din cântecul meu, iar acum cânt și eu cântece din repertoriul lui. Am mers în turneul acesta prin țară, în care, în fiecare oraș, am avut onoarea să fiu pe scenă cu Tudor Gheorghe, cu doina mea, La fântânița din deal. Eu cântam o strofă, Tudor Gheorghe o strofă, cu fundal de fluieraș.
Treaba asta mi-a marcat o altă existență. Faptul că am cântat cu Tudor Gheorghe, un tip așa de așezat, un român adevărat, cu vorba lui caldă, m-a determinat să rămân pe chitară și pe poezie, până când l-am întâlnit pe Gil. Între timp, am mai cunoscut alți oameni de cultură. Îl pot aminti pe Ghiță Turda, căruia îi sunt dator moral, care a pus suflet pentru mine, chiar dacă el era de la Săpânța. Chiar dacă nu era oltean, a apreciat oltenismul meu, românismul meu curat. M-a sprijinit foarte mult la București, adică m-a prezentat unor oameni care apreciau cultura, m-a dus în locurile bune ale societății.
A mai fost Iulian Hornet, un mare om, unul dintre inventatorii centralei pe peleți, o somitate, un om deosebit. Aceștia sunt oameni care și-au pus amprenta. Am avut și un pic de noroc să întâlnesc oameni de calitate, care să mă încurajeze.
Să înțelegem că Gheorghe Turda a venit de câteva ori la Izbiceni și grație prieteniei cu d-voastră?
Nu și grației, ci datorită prieteniei mele cu dânsul. Gheorghe Turda a venit la Izbiceni, pentru că el este prietenul meu și eu sunt prietenul lui. La mine acasă a dormit. Am rămas la fel de buni amici, deși suntem din zone diferite ale țării. Eu am evoluat cu muzica. S-a întâmplat ceva cu muzica mea, a crescut foarte bine la nivel de țară și ne vedem mereu. Dar rămân cu același respect pentru omul Gheorghe Turda, care, la vremea când eu eram un copil, m-a luat de mână și m-a băgat peste tot, spunând lumii să mă asculte. La fel s-a întâmplat și cu Gil Dobrică.
La fel, Tudor Gheorghe, într-un interviu acordat lui George Stanca, îi spune: «Îl am pe Ionel de la Izbiceni, e ca și copilul meu, a crescut, s-a făcut mare, dă-l în mă-sa».
Care este repertoriul d-voastră?
Nu m-am gândit niciodată cum stratific ceea ce cânt sau cu ce mă prezint în fața publicului. Am avut șansa de a cânta cu marii lăutari ai zonei, cu oameni mari ai zonei, lângă oameni mari și, tot cântând, am o paletă foarte largă. Începând de la folclorul vechi românesc, ajungând în timpurile noastre. Nu muzica de acum, pentru că, oarecum, nu mă regăsesc cu ceea ce se întâmplă pe piață. Fiecare poate cânta ce vrea, e dreptul lui, nu mă refer la muzica ușoară sau la manele. În general, muzica au scâlcit-o, nu mai seamănă a muzică. Poate că sunt eu de modă veche și nu înțeleg treaba asta.
Baza repertoriului meu este folclorul. Eu sunt așa: eu cânt și eu le dau bani la lăutari! După care, poezia lui Tudor Gheorghe, aș numi-o ca pe tulpina principală pe care mă mulez. Apoi, cele în jur 100 de melodii care-mi aparțin, ca interpretare. Am doi băieți cu care colaborez, eu aleg poezia care este foarte frumoasă, după care o punem pe muzică. Atunci, merg în studio și imprim. Aleg foarte multe poezii din Virgil Carianopol, poetul nostru oltean. Sunt îndrăgostit de poezia lui. Cânt și pe versurile doamnei Dori Lederer, o craioveancă, care trăiește în Portugalia și care scrie fantastic.
La început, nu m-am gândit să fac bani din treaba astă. Eu cânt poezia care îmi place. Că mi-am găsit un segment de ascultători, de oameni care înțeleg și cărora le place ce fac eu, și mai câștig un franc, este altceva.
Am fost cu prietenul meu Gabriel Voinea, de la Muzeul Izbiceni, la Caracal, pentru a recupera câteva poezii de-ale lui Virgil Carianopol, care nu au fost publicate, de la profesorul Botar. Prin amabilitatea domniei-sale, dar și pentru vocea mea, m-a chemat să-mi dea niște poezii. Mi-a lăsat trei poezii foarte frumoase, nepublicate, pe care le-am dat în lucru. De acolo, se naște o nouă piesă a lui Ioan Popa.
Mai am pe Sorin Diaconescu, un om de televiziune de la Târgoviște, un mare poet pe care l-am cunoscut.
Am și creații proprii, în jur de 20-30, dar șlefuite de cei cu care lucrez, pentru că nu pot fi eu atât de bun. O scot brută, se șlefuiește și se pune în forma finală.
De curând, am imprimat Imnul Romanaților, pentru că eu încă mă simt romănățean. Pentru mine și pentru a reaminti ținuturile acestea, care au fost grânarul Europei. Aici au trăit strămoșii mei, e posibil să mai existe oameni care să mai gândească pe firul acesta românesc.
Imnul Romanațiului este scris de Ioan Dumitru Nițu, care are în jur de 84 de ani, este nevăzător, din Caracal. L-am găsit recitând poezii.
Rămân pe structura folclorului, cu forța de la Tudor Gheorghe, prin foarte multe poezii, și cu foarte multe poezii de calitate.
Ești, cumva, supus comandamentelor politice?
Când sunt pe scenă, sunt artistul, iar în rest, sunt Ion. Chestia aceasta i-a deranjat de mulți, că nu am stat în genunchi. Eu nu pot să fac așa ceva, eu stau drept, nu în poziția de drepți. Și nu am de ce să stau altfel, pentru că eu fac ceea ce îmi place, nu sunt sub contract cu nimeni.
Foarte important este faptul că pentru toate piesele pe care le-am scris am plătit până la ultimul bănuț oamenilor care m-au ajutat. Nu depind de nicio casă de discuri, de niciun manager. Eu nu am un impresar sau manager. Eu merg la concerte, pentru că oamenii m-au ascultat, m-au plăcut și mi-au cerut numărul de telefon. Din om în om, din petrecere în petrecere, din eveniment în eveniment, am ajuns pe scenele mari ale țării. Am fost invitat și în străinătate, în Israel, ceea ce nu este ceva de neluat în calcul. Fără impresar și fără a fi eu o gagică cu silicoane și înalt în picioare.
E mult mai greu, ca bărbat, să cânți pe scenă, să îți găsești un loc, să ai timpul tău pe scenă. Pentru că, toată lumea acum vrea altceva.
Ați trăit o dramă în viața d-voastră. Îmi cer scuze că v-o reamintesc. Ați depășit această nenorocire?
Nu pot spune că am depășit-o, pentru că ea este prezentă. Doar că eu, ca om, ca bărbat la maturitate, la 50 de ani, am o datorie morală față de părinții mei. De asta am și rămas în zonă. Am o fată din prima căsnicie, iar acum am două fetițe, după ce m-am recăsătorit. Viața așa a decurs. După ce mi-a murit băiatul de 17 ani, după trei luni, mi-a murit soția, de 38 de ani. Toată perioada aceea, eu am avut spectacole și nu le-am putut contramanda, pentru că durerea este a mea, plăcerile sunt ale celorlalți. Nu puteam să nu merg la eveniment. Am purtat barbă în acea perioadă, băiatul avea 17 ani, soția – 38, a fost foarte greu… A fost o lovitură mult prea grea pentru un om. Mă străduiesc însă să trec peste această lovitură pe care mi-a dat-o viața.
În acea perioadă, așa cum am mai spus, purtam barbă și toți îmi spuneau că de când merg la București, port bărbiță. Nu le puteam spune necazul meu. Atunci a trebuit să trag de mine, să mă lupt, să mă dedublez. Până ies din casă, să fiu părintele fetei mele care a rămas fără mamă și fără frate. Eu să fiu soțul care mi-am pierdut soția și fiul. Dar după ce ieșeam pe poartă, trebuia să fiu Ion artistul. Dacă nu aș fi fost așa, nu aș fi reușit să fac acel bănuț, ca să fac rânduielile alor mei, să țin copilul în școală și eu să trăiesc mai departe.
Probabil că muzica a avut darul ei fantastic de a mă întări, de a mă ține în picioare. Toată lumea are probleme, și fiecare le cam știe pe ale lui. Am încercat să port respectul la ai mei care s-au prăpădit, atât cât s-a putut, și în continuare li-l port. Sunt un om pașnic, destul de liniștit.
După ce s-a întâmplat necazul din viața mea, a trebuit, fără să vreau, tot cu oameni de calitate, precum Lucian Iordănescu, un domn de la București, un parapsiholog care, în discuțiile cu dumnealui, m-a ajutat să depășesc momentul.
Cred că ține de tăria fiecăruia, de puterea fiecăruia de a se controla. Nu știe nimeni trăirile interioare, de câte ori am cântat și am plâns. Important este că, la evenimente, nu am transmis suferința mea. Chiar la 4-5 zile a trecut să fiu la Turnu Măgurele. Nu vă imaginați ce a fost în pielea mea, să-mi duc copilul de 17 ani la groapă și să cânt la botez la copii, să urez La Mulți Ani și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că a mai venit pe lume un copil.
Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a lăsat cu voce, că am avut puterea să merg mai departe, să-mi pot ține părinții, că aș fi putut să plec din țară. Aș fi fost cel mai îndreptățit, după necazul pe care l-am avut, să părăsesc Izbiceniul pentru totdeauna, să mă duc și să-mi refac viața acolo. Nu, eu am ales, fiind singur la părinți, un fiu de țăran de la Izbiceni, să stau lângă mama, lângă tata, lângă fata mea, să-mi iau aici, în cap, pietrele cu care aruncă toată lumea în mine.
Eu am reușit să-mi refac viața, în ciuda gândirii unor «amici», care m-ar fi vrut în genunchi, cocoșat, distrus și cerșetor. Faptul că nu sunt la acel nivel, că trag de mine, că muncesc în continuare, că am avut curajul să înființez o nouă familie, să mai dau viață la doi copii, să mai iau viața în piept, încă o dată, nu mi se pare că că ar fi trebuit să fiu lovit cu pietre. Dar este problema lor, eu nu mă simt deloc vinovat, mă simt un om normal, care și-a făcut datoria față de familie, de părinți și față de cei care s-au prăpădit. Nu este nimic în neregulă a fi un om în regulă.
Ce ar mai fi de spus?
Cel mai mult îmi doresc să scot acest album cu piesele nepublicate ale lui Carianopol și din Sorin Diaconescu, poezii cu multă esență. Că se înțelege mesajul mai târziu sau că nu vor înțelege unii nu este problema mea. Sunt destui oameni în România care apreciază esența, calitatea. Acesta este proiectul meu. Baladele mele care sunt imprimate și care au peste 15 ani de când le-am imprimat, de 2-3 ani sunt difuzate pe radio. Eu sunt un om care nu se supără dacă i se cântă piesa de către altcineva. Asta înseamnă că i-a mai plăcut unui om!
Atunci pentru ce am creat-o? Nu ca să fie cântată? Pentru mine este important că omul acela care cântă melodiile mele m-a ales pe mine și nu l-a ales pe Guță! Înseamnă că am mai câștigat un om care a mai cântat o poezie.
LINIA ÎNTÂI
