Rodica Diaconescu este o ființă dintre cele alese să lase urme, în marea ei trecere prin acest tărâm care se cheamă viață. Ea este o doamnă cu o personalitate complexă, puternică și provocatoare… Spirit plurivalent, un amestec de pragmatism dansând prin poezie, Rodica Diaconescu a suportat toate furcile caudine ale „epocii marilor ticăloși”, servindu-și patria cu patriotism și profesionalism, așa cum a învățat de la tatăl său, Gheorghe Diaconescu, un inginer romantic, aplecat spre filosofie și regalist până-n sângele său albastru. De la mama sa, a învățat pragmatismul în cochetărie, diplomația, rafinamentul și înclinația spre poezia lumii.
De altfel, Ioana Rădulescu (născută Stăncescu), bunica după mamă, studiase pianul la un pension din inima Parisului, iar bunicul, Ioniță Rădulescu, a fost un aristocrat desăvârșit. Nu-i mai puțin adevărat că și bunicul din partea tatălui, Tudor Diaconescu, descendent din familia Buzeștilor, a fost, la rându-i, primar liberal și mare proprietar de pământuri. Bunica, Tudorița Diaconescu era doar frumoasă și deșteaptă și servea, deseori, drept muză poeților vremii.
Despre poezia Rodicăi Diaconescu vom vorbi detaliat, în momentul când domnia sa își va lansa primul volum de poeme, poate la conacul Milcovenilor sau poate la Muzeul Țăranului Român, acolo unde și subsemnatul, ca editor, dar și domnia sa, ca poet, suntem primiți cu brațele larg deschise.
Deocamdată, vă pot spune că pentru ea, în ciuda profesiunilor sale pragmatice și materialist dialectice, viața este o poezie. Și nici nu putea fi altfel, din moment ce ea locuiește, actualmente, în comuna Corbu, veche vatră de cultură și civilizație, chiar în Conacul Milcoveanu, cumpărat de străbunicul ei, Stăncescu, de la boierii Milcoveni, în anul de grație 1850. În fapt, acest locaș istoric este un obiectiv de patrimoniu care atestă, dacă mai era nevoie, spiritul și dăinuirea noastră pe aceste meleaguri ale Olteniei noastre profunde.
Dar, să dăm drumul poemelor Rodicăi Diaconescu, care se nasc, așa cum v-am spus, din răsucirea strânsă a spiralei sufletului ei, de-a pururea romantic…
SINCERITATE
Păcatul fie cât de mic,
Din el poate-am gustat un pic
Și-n loc ca el să mă-ndulcească,
A reușit să m-amărască…
De am greșit, fără știință,
E loc și pentru pocăință,
Că nu e om să nu greșească,
Însă, mai rar, să recunoască!
Și dacă am greșit nu știu,
Căci, sufletul mi-e cam zurliu,
Prieteni dragi, să mă iertați,
Dacă, cumva, sunteți curați…
Iar ce am scris, nu voi să fie,
Motive noi de gelozie,
Am scris, sorbind dintr-o cafea,
Ce este confidenta mea…
Dă-mi, Doamne, anii tinereții,
Cu-nțelepciunea bătrâneții,
Că tot așa aș fi făcut
Sau poate, Doamne, chiar mai mult,
Căci dulcelui nu-i simți dulceața,
Când n-ai gustat amar și fiere,
Știți bine, că așa e viața,
Cu mult venin, puțină miere…
REVEDERE
Ne-au nins pe tâmple falnici ghiocei
Și pomul vârstei semnele și-arată,
În bănci, stăm iarăși, ca și altădată,
Doar că ni-s umerii puțin mai grei.
În noi, purtăm nostalgice-amintiri,
Frânturi de vise aiurite-acum,
Și, totuși, Doamne, nu sunt toate scrum,
Mai licăre luminile-n priviri.
Cu gândul spre trecut, noi ne-amintim,
C-am fost cândva înmiresmate flori,
Simțim și-acum în trupu-ne fiori
Și tineri, ca pe vremuri, ne găsim.
Iar florile căzute trist în drum,
Rămân doar amintiri presate-n cărți,
Am vrea să mai zburdăm ca-n alte dăți
Și tineri, ca pe vremuri, să mai fim…
LA MALUL MĂRII
La malul mării, valurile cresc,
Din duhul unor sori demult apuși,
Se-ntorc din largul apei anii duși,
Iar anii noi spre alte zări pornesc.
Aici se sting legende și dureri
Și altele se nasc în locul lor,
La malul mării valurile mor,
Deși născute, sunt de-abia de ieri.
La malul mării, pânzele se strâng,
Doar funii atârnate de catarg
Visează la furtunile din larg,
Iar, printre ele, vânturile plâng.
Asemeni fiicelor lui Leucip,
Răpite surd de valuri zbuciumate,
Nisipuri care astăzi sunt palate,
Palate care astăzi sunt nisip…
DE MAMĂ ȘI DE DOR
Mamă, din a ta iubire,
M-ai născut să scriu acum,
Când afară plouă-n rime
Și cuvântul nerostit,
Ca un zbor rămas în aer,
Încă nu l-am folosit!
Mamă, ce ai pus în mine
Și apoi, m-ai părăsit?
Căci e toamnă, vântu-mi bate,
Prin cerdacul prăfuit…
Frunza cade-n cânt de flaut,
Mintea, glasul ți le-ascult,
Mă-nțelege că te caut,
Mama mea cea de demult!
Mamă, miere-ai pus în pâine
Mamă-n pâinea mea din vis,
Toate le-ai făcut în taină
Și un înger mi-ai trimis…
Mamă, îmi miroase-a mamă,
Când în geam văd o gutuie,
Sufletu-ți aud, bag samă,
Inima ți-o văd și nu e…
Îți simt mâna mângâiere,
Peste fața mea trecând,
Mamă ești o adiere,
Întru soarta-mi lunecând…
Vino, azi, după-amiază,
Dinspre-al cerului nadir,
Vino, Mamă, pe o rază,
Ca să-mi ungi fruntea cu mir…
Mi-e atâta dor de tine,
Mi-e atâta dor de noi,
Of!, te vreau iar înapoi,
Dar e toamnă și vin ploi…
Mamă, spune-mi dacă sunt,
Doar o frunză pe pământ…
Sunt un soare sau un nor,
Sunt înger sau cerșetor?
Sunt în iad, în paradis,
Sunt aievea sau în vis?
Mamă. Poți veni-ntr-o doară,
Din lăcașul tău ceresc,
Nimic să nu mă mai doară,
S-asculți toamna la vioară
Și să-ți spun că te iubesc?
SĂLCII PLETOASE
Pe mal de lac, sălcii se frâng,
Ne spun povestea tristă-a lor,
Sub ele doruri mii se strâng,
Din inimile tuturor!
Dar, niciodată, nicăieri,
Nimic din tot ce-i trecător,
Nu e scutit nici de dureri,
Pe-al vieții noastre lung fuior…
Prin ramuri până la pământ
Și-acum și mâine, ca și ieri,
S-alintă adieri de vânt,
Să ne descarce de poveri…
Plâng sălciile-n mal de lac,
Eu dorul vreau ca să mi-l frâng,
Cum aș putea oare să fac,
Să crezi că eu nu știu să plâng?
ACORDURI
Dansează-n lira mută acordurile stinse,
Pe strune obosite de vânt și de chemări,
Se zbat, însă, pribege, arpegiile ninse,
De fulgii strânși în urma eternei cugetări.
E spart în note stranii ecoul trist și rece,
De albul ce inundă tăcerea din granit,
Și-n nava catedralei acustice, se trece
Nadirul unui plânset prin bronzul prăfuit.
În liniștea semeață a bolților de goluri,
Se joacă vântul singur, rămas printre fiori,
Ar trebui să vină din zarea sură stoluri,
Jertfite primăverii și ultimei ninsori…
Esti tare mătușa mea Rodica