Într-un cadru puțin obișnuit pentru lansări de carte beletristică, marți, 10 octombrie a.c., în sediul Inspectoratului Județean de Poliție Olt, a avut loc o triplă lansare de carte, aparținând autoarei Cecilia Tatiana Simionescu, în fața unui public numeros, în majoritate colegii de serviciu din M.I., fiind onorați de prezența Inspectorului șef al Poliției Județului Olt, comisar șef Ionuț Ilinca, a Inspectorului șef adj. al Poliției Județului Olt, comisar șef Cristian Bădiță, a Șefului adj. al Poliției Municipiului Slatina, subcomisar Adrian Covaciu, a președintelui Sindicatului Europol, filiala Olt, Ionuț Dudea, precum și colegi scriitori, membri ai LSR „Eugen Ionescu”, filiala Olt – Ștefania Marineanu, Marin Rada, Catană Valeru.
Poeta Cecilia Tatiana Simionescu iese candid din atmosfera cazonă a Poliției, pășind diafan, pe urmele Sfântului Augustin, care spunea: „Iubește și fă ce vrei!” Cuvinte care înseamnă, de fapt, „Iubește-l pe Dumnezeu și fă ce vrei!” Această metaforă existențialistă se oglindește în triada cărților pe care domnia-sa ni le-a prezentat, cu bucuria sufletului: CONFESIUNI, PRIMĂVARA IUBIRII și MICA MEA CARTE DE POEZII ȘI RUGĂCIUNI.
Am spus „cu bucuria sufletului”, pentru că volumele de poeme nominalizate aici sunt trei fragmente de suflet, din sufletul mare al autoarei, cea care, la rându-i, ar vrea să se ascundă, parcă, în sufletul cititorului, precum zice chiar domnia-sa: „Culcuș să-mi fac acolo, undeva”!
Dacă ar fi să-l cităm aici și pe Emil Cioran, cu referire la volumul CONFESIUNI, am spune în felul care urmează: „Iubim mereu… totuși, și acest «totuși» acoperă un infinit.” Și asta, deoarece CONFESIUNILE doamnei Simionescu alcătuiesc o infinitate de sentimente ale iubirii, care „Ne plimbă amintirea de seară, spre astre”, într-o metafizică a dorului („Ale tale doruri toate / Le pun inimii zăvor”), a nostalgiei copilăriei, cu „aroma scorțișoarei” plăcintei cu măr, cu „beteala crinilor de argint” și cu naturalețea „florilor de câmp”.
Împodobită cu lumină, Cecilia Tatiana Simionescu se lasă plimbată de petale, în timp ce „salcâmii sunt iarăși nebuni”, răspunzând îndatoritoare chemării liliecilor înfloriți, în primăvara destinului său.
Dansează maiestuos prin viață, așteptând ingenuu un sărut „pe ochii plânși”, reaprinzând speranța iubirii, pe „un colț al inimii” și scriindu-și poemele, pe alt colț al cerului, redefinind, astfel, poezia de dragoste. Se întreabă unde dispare copilăria, atunci când dispare, teoretizând, prin vers, transcendența dorului (cuvânt pur românesc), dar și al harului, care este dat doar de Dumnezeu, la naștere. Scrie stilat despre feeria naturii și despre visele-i pierdute prin stele, reconfigurând arheologia ploii – „O lacrimă ce sărută sufletul de vară”, încoronându-și opera cu versurile: „Din tot ce-am adunat în viață, / Am vândut cerului speranța / Și, acolo sus, în lumea albastră, / Iubirea dăinuie pe viață!”
În același sens curgător și la aceleași „înălțimi ale sufletului”, cum ar spune Nietzsche, autoarea își continuă marșul iubirii, în volumul PRIMĂVARA IUBIRII, acoperindu-și „părul cu o floare”, versurile sale line, în dulcele vers clasic, vorba lui Nichita Stănescu, fiind, în fond, „frânturi de gând strivite în suflet”. Și, iată, că sufletul este leit-motivul și materia primă ale întregului său demers liric, poeta noastră vorbind, cu nostalgie, despre ireversibilitatea timpului. Ea dă „binețe zorilor”, se ascunde, subtil, în „Aripi de înger”, valsând, în noapte, cerându-i iubitului să se îmbete de ea și pictându-l cu „sărutul buzelor”. Elogiază floarea de colț, care este, în fond, „Floarea reginei” (Edelweiss) și imită „Dansul florilor de cais”.
Uneori, îi plouă în suflet, dar imediat răsar florile speranței, poeta finalizând cu: „Atâta a fost din ce-am cules, / Rămân doar nume dintr-un vers / Și adierile de vânt, / Plimbate, uneori, prin gând”…
Volumul celălalt, MICA MEA CARTE CU RUGĂCIUNI începe cu o poezioară despre o păpușă „frumoasă și zglobie”, pe care o învață „poezie”. Ne poartă prin căsuța fermecată din pădure, în care, întotdeauna, un motan tânjește spre „cuibul de vrăbiuțe”, apoi ne oferă primul ghiocel ce scoate capul din zăpadă, el însuși fiind „gingaș și alb ca neaua”.
Nimic fără Dumnezeu, pare să ne spună Cecilia Tatiana Simionescu, rugându-se la Mântuitor s-o țină în „viața Lui”. Iepurașul „Țup și Țop”, „Motanul fermecat”, „Grivei”, „Fata mamii hărnicuță”, „Ursulețul de pluș”, „Rățușca și fluturașul”, „Furnicuța”, „Gărgărița”, „Broscuța”, „Oița bârsană”, „Zâna măseluță” – iată o parte dintre personajele acestei cărți, care ne readuc în lumea pură, candidă, ingenuă și luminoasă a copilăriei.
Găsim aici o primăvară fără sfârșit, fetițe cu „rochițe roz”, cu grădini luxuriante de vis, sufletul neîntinat al copilăriei, învățămintele mamei, ale bunicuței și ale bunicului, colindele tradiționale și darurile lui Moș Crăciun, serbările de la Grădiniță – toate străjuite fiind de ochiul magic al lui Dumnezeu.
În acest amurg al lumii în care trăim, poezia doamnei Cecilia Tatiana Simionescu este o rază de lumină, care ne alimentează speranța că nu-i totul pierdut!
Felicitări!
Ștefania Marineanu
