Poetul vâlcean Cristian Gruițoiu, cel care-și semna poemele cu pseudonimul Radu Mihăilescu, a plecat discret la stele. Un atac cerebral fulgerător i-a luat lumina, sființa și știința, lăsându-ne mai triști ca niciodată. Cristian Gruițoiu a fost membru al Societății Culturale Anton Pann din Rm.-Vâlcea, având, la bază, două meserii care-i asigurau trecerea spirituală prin lume: cea de prieten (o adevărată vocație) și cea de poet, prin care el își asigura liniștea sufletească și își umplea tristețile și singurătățile care îl apăsau în ultimul timp.
Avea, parcă, fragilitatea sufletească a unui copac aflat în câmp deschis, în bătaia gloanțelor… De altfel, una dintre ultimele sale poezii ne sugerează această imagine elegiacă, tragică.
Mă rog la tine, Doamne, / Chiar dacă nu te știu, / Să mă ferești de toamne, / Până nu-i prea târziu. / Au rupt din mine frunza, / Ducându-mi-o în vânt, / M-au ofilit, iar muza / N-a spus niciun cuvânt! / Mă rog să-mi dai putere, / Ca iarna să o trec, / Să simt acea plăcere, / Cu flori să mă petrec. / Mă rog de primăvară / Să se grăbească blând, / Să se transforme-n vară, / Cu păsări fremătând… (Ruga unui copac)
Deși avea, în Rm.-Vâlcea, dar și în țară și chiar în străinătate o sumedenie de prieteni, majoritatea dintre ei fiind oameni de poezie, Cristian Gruițoiu era dominat de sentimentul singurătății. «Să fii înconjurat de atâția oameni și să te simți singur, iată un paradox, maestre Sârghie!», îmi spunea el deunăzi, implorându-mă ca, atunci când trec pe la Rm.-Vâlcea, în drum spre Mălaia, să ne întâlnim și să mergem să mâncăm împreună la «Restaurantul lui Nuică, unde se mănâncă ieftin și bine».
Era sociabil, echilibrat, avea cultul prieteniei, însușire rară, pe care o au din ce în ce mai puțini români.
Nu te vorbea pe la spate, ca apoi să te lingușească prin față. Avea o anumită naivitate de a spune lucrurilor pe nume, fapt care i-a atras nu de puține ori mânia proletară a unor amici cu două fețe: una de buletin și alta de pașaport!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Dumitru Sârghie
