AcasăPOETUL NICOLAE NISTOR SAU CUM ARD MUGURII ÎN TIMP
Array

POETUL NICOLAE NISTOR SAU CUM ARD MUGURII ÎN TIMP

Volumul de poeme „Îngerul timpului”, plăsmuit de neobositul poet vâlcean Nicolae Nistor a văzut recent lumina tiparului la Agenția literară SINGUR, parte integrantă a GRUP MEDIA SINGUR-ALIANȚA ARTELOR. Cartea apărută într-o ediție grafică elegantă, plină de savoare poetică și rafinament, va fi pusă la îndemâna publicului larg, odată cu lansarea ei, în ziua de 8 octombrie, ora 17.00, a. c., la Biblioteca Județeană ANTIM IVIREANUL, sub patronajul spiritual al Societății Culturale Anton Pann, din județul Vâlcea, județul în care s-a născut Dumitru Drăghicescu, cel ce a lăsat posterității „Psihologia poporului român.”

nicolae nistor 33Nicolae Nistor scrie o poezie conceptuală, presărată cu sensuri inedite și cu idei originale, o poezie prin care el reușește, în bună măsură, să păstreze puritatea și spontaneitatea emoției primordiale.

Fie că ne vorbește despre Eros, despre ființă și timp, despre devenirea în iubire, despre nebunie și despre neant, fie că își intersectează versurile cu marile idealuri ale omenirii, cu Metafizica, cu Religia, cu Revelația și chiar cu Moartea, poetul încearcă prin vers să ne scoată din „Colonia nesalvată” a timpului în care trăim, introducându-ne într-un arhipelag stelar, într-o „spirală”, din care nu putem ieși, până nu terminăm ultimul vers al cărții. Fenomen rar în astfel de vremuri huliganice , în care cititul poeziei e floare rară…

Volumul  „Îngerul timpului”  începe cu o dragoste cutremurată și la propriu și la figurat.: „Atunci pământul s-a cutremurat / De parcă totul aproape se sfârșea, / încolăciți, noi, speriați, am cam uitat / de jurămintele nevinovate și învinse.”(Primăvara cutremurată – 4 martie 1977). Cutremurat simultan de natură, dar și de dragoste, poetul pare să ne spună că zgâlțâitul din dragoste poate avea efecte mult mai profunde decât cele produse de un cutremur, de 7,5 grade pe Scara Richter.

 Rămas, așadar, de la cutremur cu o sensibilitate greu de vindecat față de sexul frumos, deși i s-au deschis plenar porțile iubirii, Nicolae Nistor tânjește după vechea sa iubire –  Ilona – , femeia-cheie a acestui volum, fiindcă, în zilele noastre „plouă fără sfârșit cu libertăți fără iubire, / cu părăsiri, dorințe ștrangulate în tânjire.” (Perlele din ochii Ilonei)

„…nu pot să te ating, și lacrimile mele ard și plâng, /și mă transform în piatră, biet nătâng!” (Zeița ce arde) Prin aceste versuri, Nicolae  Nistor pare un Moromete cu un har nebănuit în mânuirea artei disimulării, prin care el vrea să câștige atât bunăvoința iubitei, cât și să contracareze criticile unor eventuali cârcotași, care i-ar lua poezia în răspăr. Astfel, autorul recurge metaforic la niște replici în avans, premonitorii, susținând sus și tare: „Uneori, aștept noaptea la întâlnire, / vorbesc în prezența îngerilor, / nimeni nu mă poate contrazice, / rar se întâmplă să nu știu / ce lumină arde mai tare – / în mine pare sărbătoare.” Ia, spuneți, după „aroganța” asta pro domo, mai poate spune cineva spune că Nistor e un nătâng în dragoste, atâta timp cât el vorbește cu îngerii și știe care lumină arde mai tare?

Poet modern, născut și nu făcut la „apelul bocancilor”, Nicolae Nistor traversează grăbit prin iubirile lui pasagere, bazându-și filosofia iubirii pe siguranța „păcatului trăit”, un concept născut pe vremea lui Rasputin, care spunea : „Ca să fii iertat, trebuie mai întâi să păcătuiești!”

Și dă-i și luptă! Nistor levitează „deasupra scâncetului lumii”, iubește până și prin somnu-i cel „clinic”, dansând în ploaie și repunând în valoare metafore demult uitate în sertarul gândurilor sale: „ Ce bucurie a vieții să dansezi în ploaie / cât timp avem amândoi șiroaie, /să fim nedespărțiți după dansul sorții, / cum am jurat copacului frumos al vieții”. (Dansul în doi)

Iată un artist înzestrat cu o sensibilitate deosebită, ascuțită, acest mini-elefant sentimental plimbându-se, cu eleganță, printre bibelourile de porțelan ale metaforei, reușind marea performanță să nu spargă vreunul. Îl invocă pe Tagore în demersul său liric (un Tagore adormit în geanta lui de funcționar, care își duce veacul într-un birou cu miros de cafea și de femeie), rotind deasupra capului concepte și filosofii, împărțind discreționar lumină și întuneric și apoi arătându-și sângele lui albastru, amintindu-ne de Călăuza lui Tarkovsky, de burgurile și valsurile vieneze, de Chaplin și de Chopin…

Lăsând țigăncile să-i ghicească în palmă, Nicolae Nistor reteoretizează Secretul lui Polichinelle, spunându-ne că fericirea e o efemeridă. De aceea, nimeni nu-l poate opri de la un „Amor bețiv” remarcându-se prin afirmațiile fruste: „ Nu plâng, doamnă, nici nu râd / că am fost un om nătâng (iar se autoflagelează Morometele nostru contemporan-n.r.!) să mă bag în pat cu tine, / portofelul nu-ți convine…”

Poetul nostru e un actor care mai trage, din când în când, cortina, lăsându-se să se înțeleagă că, după cortină, el continuă să facă , înfiorat, dragoste, fiind un pelerin „prin aorta timpului”, un călător care adoră  „iubirile alunecate în timp.”  Iată o metaforă superbă, pe care regret că n-am scris-o eu… Și încă una, că e voie: „Tu ești frumoasa din rătăcita toamnă, / ca vinul dănțuit cu gleznele în teasc.”

Ca orice muritor, Nicolae Nistor își ascunde, din când în când, lacrimile „înghețate în apa nopții”, el meditând la „Refacerea lumii”: „Și pătimaș visez că suntem numai doi, / ce vom reface lumea să semene cu noi.”

 Dincolo de ceea ce a trăit și trăiește, de ceea ce a simțit și simte, de ceea ce învață din mers și ceea ce va mai învăța, Nicolae Nistor încearcă, prin mijloace artistice, să lămurească misterele lumii, ale dragostei și să le purifice prin metaforă, știut fiind faptul că omul e doar o păpădie în vânt: „Suntem ca păpădia ce se ridică triumfal sfidând perfecțiunea, / dar care se destramă la un mic semnal, / când sună separarea.” (Păpădia)

coperta carte nistorÎn această carte, el generează un logos nou, postmodernist, iar atunci, când încearcă să scrie în dulcele stil clasic, pierde, premeditat, ritmul, măsura și rima… Sfatul meu umil este acela să rămână în sfera poeziei albe, care-l avantajează. Mai ales că poezia albă e la modă, așa cum erau pantalonii evazați în tinerețile noastre socialiste.

„Colonia cu pușcărie” ne amintește de Kafka și de „Colonia lui penitenciară”: „televizoare rare, alb negru, omagiază / conducătorul ce știe / Să izoleze conștiințele printre chiuretaje disperate… Doare. / Dansuri pe stadioane, cărți interzise/ ascunse de soare, / cu îngeri ascunși în biserici…”

Nicolae Nistor practică un simbolism poetic modern a cărui geneză ține de poziția autorului în Cosmosul acesta postmodernist și postdecembrist, dar și de necesitatea de a dezvălui cititorului, cu o naturalețe debordantă (pe alocuri, ca în poemele lui Emil  Brumaru), rafinamentele secrete ale iubirii carnale: „Sexul cu cineva din întâmplare, Nic / se ascunde în cireșe amare, / când nu le guști-te doare, / iar când le guști, / simți un parfum de rodii și de soare.” DE GUSTIBUS, NON DISPUTANDUM, Maestre!

Nicolae Nistor definește plăcerile arzânde ale lumii acestea nebune, nebune, nebune,  uneori cu claritatea izvorului, alteori abstract și cu subînțelesuri nu tocmai ușor de descifrat. Strălucește în poezia albă – repet – și  se află în penumbră, atunci când abordează poezia cu forme fixe, cu ritm și rimă, fiind inegal pe parcursul poemului respectiv, nereușind să păstreze în strofă valorile sonore și tehnica de combinare a cuvintelor, așa cum s-ar cuveni. Dincolo, însă, de această scădere, poetul excelează în facerea poeziei moderniste, acolo unde realizează o misterioasă unitate între sunet și sens, păcălindu-și, astfel, timpul-înger și rămânând „ veșnic tânăr și ferice”: „Și așa te păcălesc, timpule – Îngere, / în fiecare dimineață /în care soarele și biata-mi viață mă răsfață.” (Îngerul timpului)

Ce ne mai transmite poetul Nicolae Nistor? Că omul e hărăzit destinului, că fără religia iubirii, am pluti fără sens și fără Dumnezeu.    Poetul arde, așa „cum ard mugurii în timp”, neuitând să treacă pe la mormântul tatălui său, ca să se aplece cu pioșenie:

„ – Ce face băiatul meu, pe unde-a fost ?

– Pe-aici, tată, Pe-aici…” (Reîntoarcerea tatei sau Timpul sfânt al memoriei)”

 Felicitări, Nicolae Nistor!

Dumitru SÂRGHIE


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments