Într-un anume colț de Rai, cel al Societății Culturale Anton Pann din Râmnicu-Vâlcea, cu ocazia unor lansări de carte, am cunoscut o tânără poetă, care scrie altfel decât scriem noi toți ceilalți, ce am cunoscut – chipurile – anumite trepte ale consacrării.
Numele ei este Mădălina Bărbulescu și scrie mai puțin decât citește, așa cum îi stă bine unei domnișoare cu sânge albastru, aflată pe contrasensul poeziei-fluviu de astăzi, cea pe care o scriu „poietesele” noastre de toate zilele și care au invadat Internetul, pentru a ne demonstra că românul s-a născut poet. E vorba, dragi cititori, de acele cucoane care (scuzați-mi expresiunea!) „confundă sula cu microfonul și pronumele cu prenumele”, așa cum ar fi spus regretatul profesor, ziarist și scriitor, Mircea Botez, dacă nu s-ar fi grăbit să plece printre stele.
Mădălina Bărbulescu „naufragiază” în absolutul gnostic al viziunii despre lume și viață, privind dincolo de mărginirea noastră profană cotidiană. Ea iese din „Raiul” acestei lumi comune, în care ne ducem noi veacul, printr-un maxim de luminozitate, lepădându-se de agitația oarbă a trăirii materialist-dialectice, respingând vehement impostura în poezie. Nu prin gesturi mărețe și vădit ostentative, ci dăruindu-se gnoseologiei, tocmai ca să ne dăruiască nouă, poeților tereștri, dar și cititorilor, o altă fațetă a sentimentelor metafizice, care animă ființa umană.
Mădălina Bărbulescu trage după ea neantul acesta cotidian, dar știe să surâdă vieții, prin poezie, acordându-i acesteia preceptele morale ale filozofiei gnostice și considerând, până la urmă, că „adevărul constă în Dumnezeul din tine, din mine, din noi, în acea forță universală omnipotentă și apodictică prin excelență”. (Eseu – cele două adevăruri)
Poezia ei stă în cumpănă, pe de o parte, între intensitatea unor gânduri adânc religioase și, pe de altă parte, în balanța unor concepte care vizează nefericirile ei lăuntrice, printr-un fel de plâns al Divinității, care reprezintă starea poetei prin excelență. Din această perspectivă, Mădălina se mișcă anevoios, prin această lume „ternă, insipidă” și – oricât de ermetică ar părea poezia sa, oricât de ferecate ar fi să fie gândurile sale, în poemul „Maeștrii de Kali-Yugă”, ea condamnă moravurile strâmbe, în care ne bălăcim, criticându-i dur pe stăpânii viselor noastre, cei care umbresc istoria, cu limba lor de metal, și cei care „ne vând impresii și iluzii, / Cu șarm intelectual.”
Deși Mădălina a obținut pe deplin meritat un pașaport pentru Shambala, țara în care își satisface confortul spiritual imaginar, ea nu poate să-și uite patria-mamă, poporul din care face parte, strigându-și, din rărunchi, naționalismul ei curat ca lacrima: „Spune, tu, popor român, / Căci te-ntreb, a câta oară? / Ce-i cu-acest destin păgân, / Întâmplare sau Samsară?”
În poemul „El, Egoul” (acesta, Egoul, în accepțiunea gnostică, însemnând mulțimea de agregate psihologice care-i generează pe cei șapte demoni capitali – Desfrâul, Lenea, Lăcomia, Invidia, Mânia, Gurmandismul, Mândria), ea se revoltă împotriva saltimbancilor care ne administrează destinul, invocând numărul mare al acestor impostori, printr-un demers liric, care ne amintește de „cirezile democratice” ale lui Petre Țuțea: „Toți s-au prăvălit în număr, fără seamăn și cusur, / Fermecați de idealuri, timpi eterni, fără contur, / Au căzut în ceața morții minților de porțelan, / Ei sunt orbii geniali, veselindu-se în van, / De materie, bogăție, simțiri parcă de ciment, / Ignoranți, nu văd splendoarea ce-i cuprinde-atât de lent”.
Această vestală, al cărei trup de abanos, cu mijloc de vioară, emite o melodie pe care puțini o înțeleg uneori, se mistuie, cu smerenie, în credința ei, alegând Monadele (cel mai elevat stadiu de desăvârșire spirituală), în defavoarea monedelor (banu-i ochiul dracului, nu-i așa?), pledând, deci, pentru mărirea Spiritului și nu a Materiei: „Las materie, las monede, … Vrei să fii monada mea?” (Monede și Monade)
Pesemne, că în nopți calde de Nirvană, Mădălina iubește, în disperarea condiției umane, căci, altfel, nu ne putem explica următoarele versuri: „Pentru mine ești… Ador, / Ochi de lună nestemată, / Pentru tine sunt… Amor, / Să mă mai atingi o dată”.
În lupta ei spirituală, ea semnează un tratat de coabitare cu Sabaoth (Domnul Armatelor, Luptătorul Suprem), trecând, cu grație, prin simbolistica Sfântului Graal, din care derivă Cupa și Lancea (Cupa – vaginul și Lancea – Phalusul, cele două „arme” care ilustrează dualitatea sexuală a Divinității).
Din când în când, poeta noastră învârte Roata Samsarei, prevestind Mitul Dionisiac și aclamând Esența (embrionul de suflet, care vine la întrupare), venerând Lotusul, care poartă, în duioșia sa, jarul celor șapte puncte energetice – Chakre, care fac referire la înălțarea focului sexual, cel care generează înălțarea serpentară.
Eterna reîntoarcere la plata karmică o determină pe Mădălina să recurgă la starea ei poetică prin excelență, utilizând conceptele prin care ea, deși mistuită de o tristețe lăuntrică secretă, poate ajunge la starea supremă de fericire. „Nectarul de Extaz”, „Valurile Kabalei”, „Shambala”, „Zeul Ra și Zeița Isis”, „Ambrozia” (nemurirea), „Noua Sferă (Sfera sexualității thantrice), „Tarotul”, „Focul sexual”, „Apa vieții”, „Cei 7 Șerpi de Foc” (focurile sexuale, prin înălțarea cărora se deschid cele șapte chakre ale fiecărui corp – șapte chakre, șapte șerpi, șapte corpuri de lumină).
Nu este de neglijat Supremul Soare (Dumnezeu), apoi Arcanul (alchimia sexuală), Naga (șarpele care se încolăcește în Muntele-Templu al hindușilor), concepte gnostice, pe care Mădălina le utilizează, premeditat, în poemele și eseurile sale, aducând – cu limpezime de cristal – proba că putem afla „Adevărul doar prin urmarea drumului lui Cristos, trăind drama lui cosmică, la nivel psihologic, prin uciderea defectelor, în scopul trezirii conștiinței de sine.” (Eseu – Cele două Adevăruri) Adică, „Adevărul e atributul forței, iar Forța este atributul Lui!”
Uneori gustul singurătății Mădălinei își află împlinirea deplină, rămânând – solo – în sfera ei de timp: „Să rămân doar eu, în acel apoi aprioric… iubirii mele, iubirii tale și a scânteii dintre noi”. (Eu)
Viața, în sensul ei pozitiv se află în ordinea posibilului, chiar și atunci când Mădălina scrie despre o pădure bătrână, „troienită de tristele furtuni” ale viețuirii: „Acum ești o bătrână ce-și poartă-n spate crucea, / Privirea-ți troienită de tristele furtuni / E vidă, înghețată, mereu în întuneric, / Ce-așteaptă-apusul rece al sfintelor cununi”.
Nici Marea cea mare nu este uitată, ea fiind asemuită cu o „icoană înspumată”, în alb, în fapt, Marea Neagră simbolizând antiteza dintre Fecioara Maria (Mama Divină), responsabilă cu energia noastră sexuală și „Marame de Marii negre”, trimitere la Ego, dizolvarea acestuia, a Egoului, realizându-se doar prin practicarea sexualității thantrice albe.
Orele albastre ale Mădălinei simbolizează sângele ei albastru, nobil, ea așteptând ora albastră, „Iar pe nimbul de lumină ce-a rămas peste Nadir, / Pâlpâie crâmpei de plânset din al nost’ vetust delir”. (Ora albastră)
„Fericirea există în sine”, ne spune Mădlina Bărbulescu, din tot străfundul ei azuriu, comparând ființa – în genere – cu o lebădă al cărei penet sideral semnalizează gnosticismul ca teorie a adevărului. Tăcerile autoarei uneori vorbesc de te asurzesc, iar Stella Maris reprezintă viața și misterele luminii. Dorurile autoarei rămân intacte, vii, după toată această incursiune metafizică, iar clopotele din domul ființei sale bat a răscruce de destin: „Clopot în alb, clopot în negru, / Eu voi să ating sfințirea, / Tu, domul de ieri, domul de azi / Îți dai morții trăirea”. (Clopot și Dom)
Lectura stă la baza devenirii ființei umane, pare să ne spună Mădălina Bărbulescu, prin următoarea Proclamație de la Râmnicu-Vâlcea: „Suntem zeii posedați, prin rostirile din carte!”
Mădălina este unul dintre puținii poeți din acest triunghi sudist care citește filozofie, istorie, literatură și tot ce ține de rafinamentul și bunul gust al cunoașterii, într-un timp în care cititul e pe cale de dispariție, precum Capra Neagră și Floarea Reginei.
Navigând precum Cristofor Columb prin cotloanele propriului suflet, ea constată, uneori, și amărăciunea dar și zădărnicia lumii în care trăim, remarcând, cu tristețe, că onor „cuvintele se sfarmă în parantezele viclene ale lumii” și „Toate sunt mâlul spiritului nostru, în oglinda sortirii”.
Oameni buni, atunci când cuvintele Mădălinei Bărbulescu nu se vor mai sfărâma de parantezele viclene ale lumii, „jenialii” poeți de la Slatina și până în Țara Loviștei își vor scoate pălăria în fața unei prințese a cuvântului, care a pășit pe drumul fără întoarcere al poeziei autentice.
Felicitări, Mădălina Bărbulescu!
Sărbători Fericite!
Dumitru Sârghie
Frumoasa fata.
Sincere felicitări tinerei poete Mădălina Bărbulescu şi reverenţă domnului Dumitru Sârghie pentru această prezentare. Chiar mi-aş dori să intru în posesia unui volum de poezii al poetei. Din câte am lecturat mai sus într-adevăr avem de a face cu o poetă mai deosebită, ieşită parcă din “calapodul” poeţilor de pe internet.