Poeta cu îngeri în sânge, Corina Dașoveanu, recidivează spectaculos cu un nou volum de poezie, intitulat „antifericire cu aripi”.
„Când i se încurcă sălbăticia în păr”, Corina Dașoveanu trece frontierele lumii pământești și urcă spre absolut „dezbrăcată de adolescență” și „bolnavă de probabil”. Ei îi plac „femeile cu roșu curvet”, reinvocând Mitul adamic și renăscându-și bărbatul, după ce îl obligă să muște din Iad.
Poezia Corinei Dașoveanu sângerează de atâtea „virgule tăiate la degete”, dând liber cărăbușilor să i se urce pe gleznă… Neprunci nenăscuți și zăpezi care nu ning îi poartă „viul de dragoste” în sine, în timp ce „șeherezadele își întind coapsele pe gândul bărbatului”, servindu-i acestuia cireșe-n alcov și „dragoste vanilată”
Rafinamentul stilistic al Corinei Dașoveanu și alunecarea poemelor ei înspre abisurile cărnii țin de imponderabilitatea gândului său sublim care țintuiește până și moartea „cuminte adormită pe bancheta din spate.” Din avântul rodnic al poemelor sale se nasc „amiezile în alb”, atunci când „gurile noastre se gustă, / se alintă pe piele, / a fiori de omăt dulce cu lapte (amiază în alb).
Metafizică și dumnezeire găsești peste tot în poemele Corinei. Nebunii „trag cerul deasupra noastră ca să ne ningă”, Dumnezeu adoarme în noaptea ochilor cailor, „din altar se aude cum luna urlă lupește”, sufletele ne zboară „într-un rai deschis pe verticală”, îndrăgostiții, bețivii și sfinții se află, ca-n amurgurile lui Emil Cioran, la aceeași distanță de cer sau mai bine zis de pământ”, iar greutatea iubirii se vinde în aur și în cașmir…
„Să mințim iubirea că e zăpadă și să ne ningă…”, iată un vers memorabil din poemul „să”, care ilustrează paradoxul liric al acestei doamne ce explodează metaforic cu fiecare poem în parte, împrumutându-ne și nouă farmecul unei dulci absurdități
din care dacă intri, greu mai poți ieși : „confecționez lacrimi / cu materialul clientului – lacrimi drepte, pe talie, / la două rânduri de jale, / imediat după închiderea morții la nasturi.” (confecționez lacrimi).
Poeme cu „fluturi de scorțișoară” ne adulmecă viața „sfâșietor de melodios sau de brusc”, invitându-ne la „cina cea de pe urmă”, devenind astfel imponderabili, între „gravitația nimicului” și „gravitația absenței.”
Rai și iad, moarte și nemoarte, iubire și neiubire, copii născuți și nenăscuți, acoperișuri abrupte și magazine de sfinți pedepsiți, fără biserică, sâmbete galbene și, Doamne, câte „alte chestii mișto de recuperat ai”, dacă te împinge păcatul și fericirea să-ți pierzi timpul și așa inutil, cu poezia acestei doamne, care umblă desculță prin ea însăși.
„Ning mirese din cer”, într-un „colind albastru”, „jumătatea stângă de ceas s-a oprit”, iar poezia „soldat fără țară” îmi aduce aminte de cartea lui Paul Goma „Soldatul câinelui”.
Imagini stranii, farmec celest, dragoste și sfâșieri absolute, „prostii delicioase de ciocolată”, personaje lunatice, „vacanțe de atingeri”, cu „dimineți de alpaca.” „amante uitate afară de sărbători”, traficanți „de vers printre nori”, „ideea de noi în noi” (o metaforă superbă a fecundității trupești), pantofi de sticlă și de ciocolată, iată, dragi prieteni, un univers poetic luxuriant al unei poete originale, care agață timpul de frânghie și căreia-i curge prin vene „un beethoven al sângelui”.
Felicitări, Corina DAȘOVEANU!
Dumitru Sârghie-Mitif
