„Să-ți speli fața cu rouă” e deja poezie, iar „să nu-ți pierzi capul” e un îndemn la rațiune. Așa își începe Polina Tudor, doctor în genetica plantelor, cu 14 lucrări într-un domeniu care ține de metafora unui alt univers… volumul de poeme „În căutarea frumuseții”… E vorba de universul vegetal, care, într-un fel sau altul, este complementar universului poeziei, cel ce nu poate fi redus la un singur regn – animalia, din care face parte și onor ființa omenească.
„S-ai parte de un frumos destin, / Să nu cunoști valul tristeții, / Oricât de mari ar fi nămeții, / Sub nea să găsești ghiocei, / Să fii îndrăgit și pur ca ei (Urare în luna ianuarie). Poemele doamnei Polina Tudor beneficiază de acea clasică simplitate care îți învăluie sufletul, exact așa cum scria, recent, despre unul dintre sonetele mele, un tânăr medic de la Spitalul Județean Slatina : „Am zâmbit… și m-am bucurat… Ce simplu e frumosul, uneori! Sau poate simplul e prea frumos? Ori frumosul ni se pare prea simplu, ca să-l mai vedem?” Poemele curg uniform în aceeași notă, îmbinând, cu versurile lor „frumosul și iubirea, în tot ce ne-nconjoară”, readucând imaginea copilului cu părul bălai, din opera lui Creangă și spunându-ne că „Speranța e lumina și mirajul vieții.” Alături de strigătul său înspre dumnezeire, autoarea acestui volum cochet de poezie se intersectează și cu poezia politicii sociale și, ca un veritabil agronom, îi ironizează pe grangurii politici care ne conduc : „Decât locuri desecate, / Mai bine fără bucate, / Decât să mai irigăm, / Mai bine să importăm.” Ea ne îndeamnă să nu mai șocăm universul și să nu mai otrăvim pământul căci, procedând așa, nu facem decât să dispărem noi înșine de pe fața pământului. Dumnezeu e „în floarea soarelui-răsare”: „Căci, unul este Dumnezeu / Și El este Puterea, / Și doar la pieptul Lui, de vrem, / Găsim noi mângâierea… / Iar în abis de-alunecăm, /Nesocotind ce este sfânt, /E-o pildă, să mai încercăm, / Că Raiul nu-i doar pe pământ…” (O floarea-soarelui răsare)
După cum spuneam, poezia, în măreția ei nu ține doar de regnul animal, aparținător ființei umane, ci și de regnul vegetal și cel mineral. „De-ai fi piatră, te-aș ruga / Să-mi dai trăinicia ta” (Piatră de-ai fi)
Poeta-genetician al plantelor ne îndeamnă la cumpătare și măsură, asta aducându-ne aminte de o vorbă celebră din istoria României, când Brătianu i-a spus lui Iorga, de la tribuna Parlamentului. „Măsura, dle profesor, măsura!” „Că de nu-ți cunoști măsura, / Te poate bea băutura.” Viața ei pastorală, alături de frumoșii ei nepoți, o îndeamnă la reverie și la frumusețe sufletească: „Când Alexandra-i zic, / Cu râsul ei…gingașă, / Silabisind un pic, /Devine drăgălașă.” (Alexandra)
Viața la țară, unde omul este stăpân, cu trăirile lui incandescente, cu morală și educație curate, cu respect pentru neam și țară, iată temele predilecte ale autoarei noastre: „Sunt eu stăpâna mea, / Și am curaj cu carul, / În cale n-o să-mi stea / Nici frica, nici dușmanul.” (Stăpân pe sine, Omul)
Poeta jonglează cu speranța, contopindu-se cu viața și gustând-o din plin. Fluturii zboară în jurul lui Ștefăniță, nepotul ei, care „nu stă de fel, /Fiindcă-așa e el” și care nu uită să-și spună rugăciunea înainte de culcare.
Poeta Polina Tudor se află, acolo în universul rural”, în mijlocul lucrurilor, in media res, cum ar spune latinul, și nu poate trece cu vederea idila dintre Sergentul Păsat, îndrăgostit de o frumoasă vitezomană, pe care e în stare s-o ierte pentru abaterile de la regulile circulației și, de ce nu, s-o invite la o partidă de amor polițienesc.
Din când în când, în poemele sale, pământul plânge: „Plânge Pământul, țipă, / Crede că n-auzim, / Cere măcar o clipă / Să nu-l mai pângărim. (Pământul plânge)
Polina Tudor abordează temele lumii contemporane, versificând despre omul avar, „la propriu și figurat”, despre nădejdile ascunse ale neamului românesc, despre Mama Așteptării, despre „porțile sufletului”, despre dorurile naturii și alergarea după soare, despre dumnezeire și păcat, despre grija aproapelui și departelui, despre valorile creștinismului, despre îndepărtarea răului din umanitate, despre frumusețea naturală, considerând lumina ca fiind cea mai mare bogăție a lumii… „Eu de-aș avea lumină, /În veci aș fi bogată, / Ferice și în tihnă, /Aș duce-o viața toată.” (Nu sunt cerșetor) sau „Că tot ce-i dat de la natură, / E sănătos și pentru gură, / Iar ce-a sculptat natura-mamă / Se-aseamănă cu o năframă”. (Frumusețe naturală)
Avem în față un volum de poezie despre inocență și puritate, despre curăția morală și a naturii, despre prezent și viitor, și apoi despre frumusețea morală, pe care poeta o caută în ochii tuturor celor cu care intră în contact: „Caută frumusețea din mine, / Caută frumusețea din tine, / Caută frumusețea din ei, / Caută ce e frumos printre noi…/ Frumosul nostru emană lumină.” (În căutarea frumuseții)
Felicitări, Polina Tudor!
Dumitru Sârghie
