Floarea potoli animalele, prin gospodărie, închise păsările, în coteț, și se retrase, în casă, gândind: „Se vede că s-a mărit zâua… Soarele apune tot mai târziu. Te saturi dă treabă.”
Intră în odaia de la drum. A doua zi, era sărbătoare, așa că avea și ea răspas să se uite, o țâră, la televizor. Nici nu-și mai dădu galoșii jos. Doar nu degeaba pusese celofan peste preșuri. Nici să se tolănească pe pat n-o lăsă inima, deși era obosită. Dacă deranja macatul… Rămase pe marginea patului, cu picioarele atârnate. Ochii îi căzură pe mileul de macrame și pe peștișorul de sticlă, de pe televizor. Erau de pe vremea copilăriei ei. Poate, de aceea, când porni televizorul, se aștepta, parcă, să vadă desene animate cu Mihaela, apoi o emisiune lungă, până la închiderea programului, cu „realizărili” tovarășului. Clipi din ochi, parcă trezindu-se la realitate și, gândind, cu voce tare: „Uite că să dusă și Ceaușescu ăsta care să pricepea la toate”. Acum putea să vadă și ea o emisiune și vreun film ca lumea. Ca de exemplu „Mireasă pentru fiul meu”. Nu conta că fiu-său se însurase demult, se dusese la casa lui și îi dădu-se și doi nepoți, care deja mergeau la școală. Cât privește filmul, tare îi mai plăcea „Suliman” ăsta. Ce se mai încăierau și se omorau între ei.
În camera de-alături, Gheorghe, privindu-se în oglinda mare, cu ramă de lemn, se pregătea de bărbierit. Oglinda era printre puținele lucruri pe care și le adusese cu el când se „măritase”, adică atunci când venise în averea neveste-si. Se spumă bine, pe toată fața, și ridică briciul, proaspăt ascuțit, spre obraz. Încremeni însă la țipătul, ca din gură de șarpe, ce răzbătu, prin ușa întredeschisă.
„Gheorghe”…, o auzi pe Floarea, nevastă-sa. Cu fața acoperită toată cu spumă și cu briciul în mâna dreaptă, trecu iute pragul încăperi, unde ziceai că urma să se desfășoare o adevărată tragedie.
– Ce e, fă?, întrebă Gheorghe, cu spuma tremurândă pe față, de atâta încordare.
– Nenorocire, bâigui Floarea.
– Păi, dă ce?
– Auzi, începu ea gâtuită de emoție, cică dă mâine musai să mâncăm gândaci.
– Cine zâsă, fă?
– Ăștia dă la ue… Dădură o directivă d-aia d-a lor.
– Așa, și?
– Păi cum, Gheorghe, „așa și”. Tu te-ai lovit la cap?
– Păi așa, poate știu ei ce știu, poate e mai sănătos…
– Gheorghe, zise Floarea, eu bag samă că tu, dă când ai îmbătrânit, ai luat-o razna. Sper că nu te-ai dat cu progresiștii ăia?
– Fă, da proastă mai ești! Ce progreșiști, fă, ce știi tu dă ăștia…?
Floarea luă foc. Sări drept în mijlocul încăperii, cu brațele-n șolduri și congestionată toată la față, semn că i se urcase deja sângele la cap, izbucni:
– În primul rând, îmi spuse mie Ileana, când ne întâlnirăm ieri, la biserică. Zice că și bărbatu-său ar fi luat-o pă calea asta…
– Care, fă, a bisericii?, nu se putu Gheorghe abține, ceea ce o înfurie și mai tare pe nevastă-sa.
– Nu!, țipă ea atât de tare, încât Gheorghe se sperie și sări un pas înapoi, așa cu briciul în mână. Al progreșiștilor ălora. Și, în al doilea rând, să nu mă faci tu pă mine proastă.
– Să știi, „în primul rând”, o maimuțări el, proastă te-au făcut Ion și Gherghina.
Avea el un dinte împotriva socrilor care nu se împăcaseră, până au închis ochii, cu gândul că Gheorghe venise, în averea lor, aproape cu c…l gol. Avea Gheorghe amărăciunea asta că pentru ei nu contase cât se spetise el să sporească averea familiei și, din când în când, mai ales de când ei plecaseră dincolo, mai răbufnea. Ca acum, de exemplu. Îi trecea repede însă, de dragul femeii lui. Chiar îi plăcuse Floarea, de când o văzuse prima dată, acolo, sub cireșul alb ca neaua, de la poartă. Îi plăcea, mai ales, când se înfuria și mai ales că și ei îi trecea repede supărarea, dacă știai cum s-o iei… Așa că lăsă mâna cu briciul în jos, făcu un pas, de data asta în față, spre ea, și grăi:
– Auzi, Floricica mea , da ăștia cu directiva lor nu-ți spusără și ce să facem cu porcul, cu găinili, cu varza dân putină? Și începu să râdă în hohote. Mai că o umflă râsul și pe Floarea, dar se abținu cât putu.
– Îți arde dă râs și eu mă frământ acilea, că nu știu dă unde să fac rost dă atâția gândaci.
– Păi ce, fă, nu mai avem noi gândaci d-ăia dă Colorado, dă abia scăpam dă iei cu deteteu?
– Doamne, se cruci Floarea. Păi, dă unde Gheorghe gândaci, când noi abia pusărăm cartofii în pământ?
– A…, zisă Gheorghe prefăcându-se preocupat, ca să mai atenueze furia neveste-sii. Păi și alți gândaci nu mai avem?
Floarea căzu pe gânduri… Se așeză, încet, pe marginea patului, sprijinindu-se în palme. Privi, atât de atentă, la preșul de sub celofan, încât credeai că-i numără firele. După o scurtă cugetare, ridicându-și ochii spre bărbatu-său, zise:
– Ba, parcă, dimineață, când soarili începu să mijească bine, văzui niște boii popii, pă gardul dinspre Ilie. A, și vezi că o ulucă era ruptă, să nu uiți să o repari.
– Fă, da dă care boi vorbești tu, sper că nu d-ăia cu directiva?, abia abținându-se să nu râdă.
– Nu mă, Gheorghe, se repezi Floarea să răspundă, fără să-și dea seama de ironia lui. Știi tu, gângăniile alea mici roșii alungite, cu antene lungi… Cred că poți să le prinzi ușor, în câte o scobitoare.
– Măi femeie, da urzâcili dădură?
– Dădură! Nu sunt ele prea mari, dar sânt, mai ales prin mărăcinii ăia, din fundul grădinii.
– Păi vezi?, hai că o rezolvarăm.
– Cum așa?
– Simplu, zicem că mâncăm gândaci cu garnitură de urzici…
Cum apele se mai liniștiră, Gheorghe se întoarse la oglinda lui cu ramă de lemn și termină de bărbierit. Puse un căuș de palmă cu spirt și-și dădu pe față, își trase singur câteva palme și se-ntoarse, la Floarea lui. Se așeză lângă ea, pe marginea patului și o cuprinse pe după umeri, obligând-o, cumva, să se uite la el. Iar ea, când dădu de ochii lui, se topi toată. „Tot frumos ești Gheorghe”, zise ea în gând, ca nu cumva el, dacă ar auzi, să și-o ia-n cap.
Gheorghe, mai în glumă, mai în serios, mai întrebă:
– Floareo, da ăștia cu directiva lor nu zâseră și ce se întâmplă dacă nu mâncăm gândaci d-ăia…?
– Nu știu, Gheorghe, că mie altceva nu-mi dă pace și trebui să te-ntreb. Cum vrei gândacii, fierți sau prăjiți?
Elena Sîrghie
